CARTEA A DOUA
Despre veac
Acela a facut veacurile care exista inainte de veacuri, catre care zice dumnezeiescul David: “Din veac si pana in veac Tu esti”( Psalmi LXXXIX, 2.), iar dumnezeiescul apostol: “Prin care a facut si veacurile”( Evrei I, 2.). Trebuie sa se stie ca numele de veac are multe sensuri, caci inseamna multe lucruri. Veac se numeste si viata fiecarui om. Veac se numeste iarasi si timpul de o mie de ani. Iarasi se numeste veac toata viata prezenta. Veac se numeste si veacul ce va sa fie, cel fara de sfarsit dupa inviere. Se numeste iarasi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se masoara cu miscarea si drumul soarelui, adica cel format din zile si nopti, ci un fel de miscare si un interval de timp care merg impreuna cu cele vesnice. Lumea aceasta are sapte veacuri, anume de la facerea cerului si pamantului si pana la sfarsitul si invierea obsteasca a oamenilor. Exista un sfarsit particular, moartea fiecaruia; este insa si un sfarsit obstesc si general, cand va fi invierea obsteasca a oamenilor. Al optulea veac este veacul ce va sa fie.
Inainte de intemeierea lumii, cand nu era soare care sa desparta ziua de noapte, nu era un veac care sa se poata masura, ci un fel de miscare si interval de timp care mergea impreuna cu cele vesnice. Si potrivit acestei conceptii este un singur veac. Pentru aceea Dumnezeu se nume ste si vesnic, dar si mai inainte de vesnicie, caci El a facut insusi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fara inceput, este facatorul tuturora, al veacurilor si al tuturor existentelor. Iar cand vorbesc de Dumnezeu, este clar ca eu vorbesc de Tatal, de Fiul lui Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos si de Duhul Lui cel prea Sfant, singurul Dumnezeul nostru.
Se vorbeste si de veacurile veacurilor, pentru ca cele sapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adica vietile oamenilor. Se vorbeste si de un singur veac, pentru ca cuprinde in el toate veacurile. Veacul de acum si cel ce va sa fie se numeste veacul veacului. Prin cuvintele: viata vesnica si pedeapsa vesnica se indica nesfarsirea veacului ce va sa fie. Caci dupa inviere timpul nu se va mai numara cu zile si cu nopti. Va fi mai degraba o singura zi neinserata, cand soarele dreptatii va straluci luminos peste cei drepti. Pentru cei pacatosi va fi o noapte adanca, fara de sfarsit.
Daca astfel stau lucrurile, cum va fi cu putinta sa se numere timpul celor o mie de ani ai apocatastasei origeniste? (Prin apocatastasa se intelege reintoarcerea tuturor existentelor rationale in Dumnezeu, de unde isi au originea, prin nimicirea mortii, spiritualizarea corpurilor si transformarea lumii materiale.) Prin urmare Dumnezeu este singurul facator al veacurilor, cel care a creat universul, cel care exista mai inainte de veacuri.
Despre creatie
Asadar, pentru ca bunul si prea bunul Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunatatii Sale a binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea Lui, aduce de la neexistenta la existenta si creeaza universul, atat pe cele nevazute, cat si pe cele vazute, si pe om, care este alcatuit din elemente vazute si nevazute, in timp ce gandeste, creeaza; iar gandul se face lucru, realizandu-se prin Cuvant si desavarsindu-se prin Duh.
Despre ingeri
El este facatorul si creatorul ingerilor; El i-a adus de la neexistenta la existenta si i-a zidit dupa propriul Lui chip, o natura necorporala, un fel de duh si de foc imaterial, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Cel care face pe ingerii Lui duhuri si pe slugile Lui para de foc”( Psalmi CIII, 5; Evrei I, 7.). Prin aceste cuvinte arata ca ei sunt usori, arzatori, calzi, strabatatori, grabnici spre dorul de Dumnezeu si slujirea Lui, indreptati spre cele de sus si liberi de orice gand material. Asadar, ingerul este o fiinta spirituala, vesnic miscatoare, libera, necorporala; slujeste lui Dumnezeu si a primit in firea lui nemurirea in har.
Care etste, insa, natura si definitia fiintei lui, numai ziditorul o stie. Se spune ca este necorporal si imaterial in raport cu noi, deoarece tot ceea ce se pune in comparatie cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan si material. Numai Dumnezeirea este in realitate imateriala si necorporala.
Asadar, ingerul are o fire rationala, spirituala, libera si schimbatoare in felul de a gandi sau de a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator. Numai ceea ce este necreat este neschimbator. Tot ceea ce este rational este si liber. Asadar, pentru ca ingerul are o fire rationala si spirituala, este liber; iar pentru ca este creat si schimbator, are facultatea de a ramane si a progresa in bine sau de a se indrepta spre rau (cazul ingerilor cazuti n.n.).
Ingerul este incapabil de pocainta, pentru ca este necorporal. Omul, insa, din pricina slabiciunii corpului are parte de pocainta. Ingerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, caci tot ceea ce are inceput are si sfarsit potrivit naturii lui. Numai Dumnezeu este vesnic, dar mai degraba este mai presus de vesnicie. Caci cel care a facut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.
Ingerii sunt lumini spirituale secundare, care isi au luminarea din lumina primara fara de inceput. Nu au nevoie de limba si de auz, ci transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvant. Toti ingerii au fost ziditi prin Cuvant si au fost desavarsiti de Sfantul Duh prin sfintire, participand la luminare si la har in masura vredniciei si rangului lor.
Ingerii sunt circumscrisi, caci atunci cand sunt in cer nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant nu raman si in cer. Nu sunt limitati de pereti, de usi, de incuietori si de peceti, caci sunt nelimitati. Eu spun nelimitati. Cu toate acestea ei nu apar asa cum sunt celor vrednici, carora Dumnzeu va voi ca ei sa se arate, ci sub o forma oarecare, in asa fel incat sa-i poata vedea aceia carora li se arata. Nelimitat insa, prin fire si in sensul propriu al cuvantului, este numai cel nezidit, caci toata zidirea este limitata de Dumnezeu, care a zidit-o. Ei au din afara sfintenia fiintei lor, de la Duhul. Au, prin harul dumnezeiesc, darul profetiei. Nu au trebuinta de casatorie, caci nu sunt muritori. Fiind spirite, ei sunt in locuri spirituale. Nu sunt circumscri si in felul celor corporale, natura lor nu are o forma trupeasca si nici nu au cele trei dimensiuni, ci sunt prezenti in chip spiritual si activeaza acolo unde li s-ar porunci; cu toate acestea ei nu pot sa fie si sa activeze simultan in doua locuri deosebite.
Nu stim daca fiinta lor este aceeasi sau se deosebeste a unora de a altora. Numai Dumnezeu, care i-a facut, stie, El care stie toate. Se deosebesc insa unii de altii prin luminare si prin rang, fie ca au rangul potrivit gradului de luminare, fie ca participa luminarii potrivit rangului in care sunt; ei se lumineaza reciproc potrivit superioritatii rangului sau firii. Este, insa, evident, ca cei care sunt mai sus impartasesc celor mai de jos luminarea si cunostinta. Ingerii sunt puternici si gata spre a indeplini voin ta divina. Prin iuteala firii lor se gasesc indata pretutindeni unde ar porunci invoirea dumnezeiasca. Ei pazesc partile pamantului. Sunt inainte statatorii neamurilor si ai locurilor, dupa cum au fost oranduiti de creator. Ne conduc si ne ajuta in lucrurile noastre. Negresit, potrivit vointei si poruncii dumnzeiesti, ei sunt superiori noua si stau totdeauna imprejurul lui Dumnezeu (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 25r.).
Ei se inclina greu spre rau, dar nu sunt neinclinati. Acum, insa, au ajuns neinclinati, nu din pricina firii lor, ci prin har si prin st aruinta in unicul bine. Vad pe Dumnezeu atat cat le este cu putinta si aceasta este hrana (In editia de la Verona, f. 25r in loc de “hrana” are: “desfatarea”.) lor. Sunt mai presus de noi, pentru ca sunt necorporali si liberi de orice pasiune trupeasca; cu toate acestea nu sunt impasibili, caci numai Dumnezeirea este impasibila. Iau forma pe care le-ar porunci-o Stapanul Dumnezeu si astfel se arata oamenilor si le reveleaza tainele dumnezeiesti. Locuiesc in cer si au un singur lucru de facut: sa laude pe Dumnezeu si sa slujeasca vointei lui dumnezeiesti. Prea Sfantul si prea sfintitul si marele teolog Dionisie Areopagitul spune ca toata teologia, adica Sfanta Scriptura ne indica 9 fiinte ceresti. Dumnezeiescul invatator le imparte pe acestea in trei cete de cate trei. El spune ca cea dintai ceata este aceea care se afla totdeauna langa Dumnezeu si, potrivit predaniei, este unita de aproape si nemijlocit cu Dumnezeu. Aceasta este ceata Serafimilor cu sase aripi, a Heruvimilor cu multi ochi si a Tronurilor celor prea sfinte. A doua ceata este ceata Domniilor, a Puterilor si a Stapanirilor. A treia ceata si cea din urma, a incepatoriilor, a Arhanghelilor si a ingerilor (Despre ierarhia cereasca, Migne PG, III, col. 200 D - 201 A. Lucrarea a fost tradusa in romaneste de Pr. Cicerone Iordachescu si tiparita in anul 1932 si a fost reeditata in anul 1994, la Institutul European, Iasi.).
Unii spun ca ingerii s-au facut inaintea oricarei fapturi, dupa cum spune Grigore Teologul (Sf. Grigore Teologul, numit si Grigore din Nazianz, a trait intre 329(330) - 389(390). Despre Sf. Grigore din Nazianz sa se vada: D. Fecioru, op. cit., nota 6, p. 6-7.): “La inceput Dumnezeu gandeste puterile ingeresti si ceresti si gandul Lui s-a facut fapta” (Cuvantul XXXVIII, la Teofanie, adica la Nasterea Mantuitorului, Migne PG, XXXVI, col. 320 C: Cuvantul XLV, la Sfintele Pasti, MG, XXXVI, col. 629 A.). Altii spun ca s-au facut dupa ce s-a creat primul cer. Toti, insa, marturisesc ca s-au facut inainte de plasmuirea omului. Dar eu sunt de parerea lui Grigore Teologul. Caci trebuia sa fie zidita mai intai fiinta spirituala si apoi cea sensibila si in urma, din cele doua, insusi omul.
Dar toti care spun ca ingerii sunt creatorii vreunei fiinte, acestia sunt gura tatalui lor, diavolul. Caci ingerii, fiind creaturi, nu sunt creatori. Facatorul, proneitorul si tiitorul tuturora este Dumnezeu, singurul nezidit, cel laudat si slavit in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh.
Despre diavol si demoni
Dintre aceste puteri ingeresti, inainte statatorul cetei terestre, caruia Dumnezeu i-a incredintat pazirea pamantului, nu a fost facut rau prin natura, ci a fost bun, a fost facut pentru bine si nu avea in el de la creator nici cea mai mica urma de rautate; cu toate acestea n-a suferit luminarea si cinstea pe care creatorul i-a daruit-o, ci, prin vointa lui libera, s-a indreptat de la starea sa naturala la o stare contra naturii sale si s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu care l-a facut (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 26r.), voind sa se impotriveasca Lui. El este cel dintai care s-a departat de bine si a cazut in rau. Raul nu este nimic altceva decat lipsa binelui, dupa cum si intunericul este lipsa luminii. Caci binele este lumina spirituala; in chip asemanator si raul este intuneric spiritual. Lumina deci, fiind creata de creator, a fost buna caci “Dumnezeu a vazut toate cate a facut si iata foarte bune”( Facerea I, 31.), dar a ajuns intuneric prin vointa sa libera. Multimea nenumarata de ingeri asezati sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui si a cazut impreuna cu el. Asadar cu toate ca erau de aceeasi natura cu ingerii, totusi au devenit rai, inclinandu-si de bunavoie vointa lor de la bine spre rau.
Demonii nu au nici stapanire, nici putere contra cuiva, decat numai daca li se ingaduie de Dumnezeu in scopul mantuirii, cum este cazul cu Iov (Iov I, 12.) si dupa cum este scris in Evanghelii despre porci (Matei VIII, 30-32; Marcu V, 12-13; Luca VIII, 32-33.). Dar o data ce Dumnezeu le ingaduie, au putere, se schimba si iau forma pe care o vor dupa fantezia lor.
Nici ingerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, ingerii proorocesc pentru ca Dumnezeu le reveleaza si le porunceste sa prooroceasca. Pentru aceea se realizeaza toate cate spun ei. Dar si demonii proorocesc: uneori pentru ca vad cele ce se intampla departe, alteori prin conjectura. Pentru aceea de multe ori mint si nu trebuiesc crezuti, chiar daca uneori spun adevarul, in chipul in care am aratat. Ei cunosc si Scripturile. Toata rautatea si patimile necurate au fost nascocite de ci. Li s-a ingaduit sa ispiteasca pe om, dar nu au putere sa forteze pe cineva. Caci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s-a pregatit diavolului si demonilor lui si celor care il urmeaza, focul nestins si pedeapsa vesnica (Matei XV, 41.).
Dar trebuie sa se stie ca ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este caderea pentru ingeri. Dupa cadere ei nu mai au posibilitatea pocaintei, dupa cum nu o au nici oamenii dupa moarte.
Despre zidirea vazuta
Insusi Dumnezeul nostru, proslavit in Treime si Unime “a facut cerul si pamantul si toate cate sunt in ele”( Psalmi CXLV, 6.), aducand pe toate de la neexistenta la existenta. Pe unele, cum este cerul, pamantul, aerul, focul si apa, nu le-a facut din o materie preexistenta; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele, le-a facut din cele care au fost create de el. Acestea s-au facut la porunca creatorului din pamant, apa, aer si foc.
Despre cer
Cerul este totalitatea zidirilor vazute si nevazute, inauntrul lui sunt puterile spirituale ale ingerilor si in el sunt inchise si inconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisa; ea le umple pe toate, le contine pe toate, le inconjoara pe toate, pentru ca este mai presus de toate si le-a creat pe toate.
Dar pentru ca Sfanta Scriptura vorbeste de cer si de “cerul cerului”( Psalmi LXVII, 34, CXIII, 24.) si de “cerurile cerurilor”( Psalmi CXLVIII, 4.), si pentru ca spune ca fericitul Pavel a fost rapit pana la al treilea cer (II Corinteni XII, 2.), spunem ca la facerea universului am primit si facerea cerului, despre care filosofii pagani, insusindu-si invataturile lui Moise, spun ca este o sfera fara de stele. Mai mult, Dumnezeu a numit taria cer (Facerea I, 8.) si a poruncit ca acesta sa fie in mijlocul apei, oranduind ca el sa separe apa care este deasupra tariei si apa care este dedesubtul tariei (Facerea I, 6.). Dumnezeiescul Vasile (Sf. Vasile cel Mare, parinte bisericesc, a trait intre 330-379. Despre Sf. Vasile sa se vada: D Fecioru, op. cit., nota 8. p. 23-24.), initiat fiind din dumnezeiasca Scriptura, spune ca natura acestuia este fina ca fumul. (Omilia I la Hexaimeron: “I.a inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, Migne PG, XXIX, col. 20 ) Altii spun ca este lichida, pentru ca s-a facut in mijlocul apelor. Altii, ca este formata din cele patru elemente. Altii numesc cerul al cincilea element, altul decat cele patru.
Unii au socotit ca cerul inconjura universul in forma de cerc, ca este in forma de sfera si ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai inalta, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. Corpu - rile usoare si fine au primit de la creator partea de deasupra; iar cele grele si care trag in jos, locul cel mai de jos, care este mijlocul. Elementul cel mai usor si care tinde cel mai mult in sus este focul; acesta, spun ei, este a sezat indata dupa cer, si il numesc eter. Dupa el, mai jos, este aerul. Pamantul si apa, insa, pentru ca sunt mai grele si tind mai mult in jos, atarna in partea cea mai de la mijloc. Toata aceasta oranduire este pentru motivul ca ele sunt contrarii: jos pamantul si apa - apa, insa, este mai usoara decat pamantul, pentru aceea este si mai mobila decat el - mai sus de pamant si de apa, peste tot, de jur imprejur, ca o imbracaminte, aerul; si peste tot imprejurul aerului, eterul. Iar in afara de toate, in forma de cerc, cerul.
Ei spun ca cerul se misca in forma de ciclu si ca strange impreuna pe cele dinauntru in asa fel ca ele raman fixe si nu cad. Ei spun ca cerul are sapte zone, una mai inalta decat alta. Ei sustin ca cerul are o natura foarte fina, ca fumul si ca fiecare zona are cate o planeta. Au spus ca sunt sapte planete: Soarele, Luna, Jupiter, Mercur, Marte,Venus si Saturn. Ei spun ca Venus este cand luceafarul de dimineata, cand luceafarul de seara. Au numit pe acestea planete, pentru ca se misca contrar miscarii cerului: cerul si celelalte stele se misca de la rasarit la apus, dar numai acestea se misca de la apus la rasarit. Si acest lucru il vom observa la mersul lunii, care in fiecare seara da putin indarat.
Toti care au spus ca cerul este sferic sustin ca el se departeaza in chip egal de la pamant si in sus si in laturi si in jos. In jos si in laturi adica, potrivit felului nostru de a simti, pentru ca, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupa in toate partile locul de sus si pamantul pe cel de jos. Ei spun ca cerul inconjura pamantul in forma de sfera si trage impreuna cu el, prin miscarea lui foarte iute, soarele, luna si stelele. Si cand soarele este deasupra pamantului, avem aici zi; iar cand este sub pamant, avem noapte. Cand soarele se pogoara sub pamant, aici este noapte, iar acolo zi.
Altii si-au inchipuit ca cerul este semisferic, pornind de la cuvintele lui David, graitorul celor dumnezeiesti: “Cel ce intinzi cerul ca o piele”( Psalmi CIII, 3.), cuvinte care arata cortul, si de la cuvintele fericitului Isaia: “Cel ce ai pus cerul ca o bolta”( Isaia XL, 22.). Acestia spun ca atunci cand soarele apune, luna si stelele inconjoara pamantul de la apus spre miaza-noapte si sosesc astfel iarasi la rasarit. Dar, fie ca este asa, fie ca este in chipul celalalt, toate s-au facut si s-au statornicit prin porunca lui Dumnezeu si au dobandit ca temelie neclintita vointa si sfatul dumnezeiesc: “El a spus si s-au facut; El a poruncit si s-au zidit; le-a intemeiat in veac si in veacul veacului. Porunca a pus si nu va trece” (Psalmi CXLVIII, 5-6.). Cerul cerului este asadar primul cer, care este deasupra tariei. Iata doua ceruri, caci Dumnezeu a numit si taria cer. In mod obisnuit, insa, in Sfanta Scriptura se numeste cer si aerul, pentru ca se vede sus.
“Binecuvantati, spune Scriptura, pe toate pasarile cerului”( Daniil III, 80.), adica ale aerului. Caci aerul si nu cerul este locul prin care merg pasarile. Iata trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol (II Corinteni XII, 2.). Dar daca ai vrea sa iei pe cele sapte zone ca sapte ceruri, nu se vatama cu nimic cuvantul adevarului. De obicei in limba ebraica cerul este numit la plural ceruri. Asadar cand voia sa zica cerul cerului, a zis “cerurile cerurilor”( Psalmi CXLVIII, 4.), ceea ce indica cerul cerului, adica cerul de deasupra tariei; iar cand spune “apele de deasupra cerurilor”, potrivit uzului limbii ebraice este numit cu pluralul ceruri sau aerul si taria sau cele sapte zone ale tariei sau taria.
Toate cele create, potrivit firii lor, sunt supuse stric aciunii si prin urmare si cerurile. Se tin, insa, si se conserva prin harul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este prin fire fara de inceput si fara de sfarsit; pentru aceea s-a si spus: “Acestea pier, iar tu ramai”( Psalmi CI, 27; Evrei I, 11.). Totusi cerurile nu vor pieri complet: “Caci se vor invechi si ca o haina se vor strange si se vor schimba (Psalmi CI, 27; Evrei I, 11-12.), si va fi cer nou si pamant nou”( Apocalipsa XXI, 1; II Petru III, 13.).
Cerul este cu mult mai mare decat pamantul. Fiinta cerului, insa, nu trebuie sa o cercetam, caci ne este necunoscuta. Nimeni sa nu socoteasca ca cerurile sau luminatorii lui sunt insufletiti, caci sunt neinsufletiti si nesimtitori. Pentru aceea cand dumnezeiasca Scriptura spune: “Sa se veseleasca cerurile si sa se bucure pamantul”( Psalmi XCV, 11.), atunci cheama la veselie pe ingerii din cer si pe oamenii de pe pamant. Scriptura obisnuieste sa personifice si sa vorbeasca de cele neinsufletite ca de cele insufletite, cum sunt urmatoarele texte: “Marea a vazut si a fugit; Iordanul s-a tras indarat”( Psalmi CXIII, 3.); si “Ce-ti este tie mare ca fugi si tie Iordane ca te tragi indarat?”( Psalmi CXIII, 5.). Si muntii si dealurile se intreaba care sunt motivele saltarii lor (Psalmi CXIII, 6.). Tot astfel obisnuim si noi sa spunem: S-a adunat orasul. Prin aceste cuvinte nu voim sa indicam cladirile, ci pe locuitorii orasului. “Si cerurile vor povesti slava lui Dumnezeu”( Psalmi XVIII, 1.); prin aceste cuvinte nu vrea sa arate ca cerurile slobozesc glas, care sa se auda de urechi sensibile, ci ca ele, prin maretia lor, ne prezinta puterea creatorului, iar noi, observand frumusetea lor, laudam pe creator ca pe artistul cel mai desavarsit.
Despre lumina, foc, luminatori, soare, luna si stele
Focul este unul din cele patru elemente. Este usor si se ridica mai sus decat toate celelalte; este caustic si luminator in acelasi timp. A fost creat de creator in prima zi. Caci dumnezeiasca Scriptura zice: “Si a zis Dumnezeu sa se faca lumina si s-a facut lumina”( Facerea I, 3.). Unii sustin ca focul nu este altceva decat lumina. Altii spun ca lumina este focul cosmic, care se afla deasupra aerului, pe care il numesc eter.
Asadar Dumnezeu a facut lumina la inceput, adica in prima zi; ea este frumusetea si podoaba intregii creatiuni vazute. Caci ia lumina si toate raman necunoscute in intuneric, fara sa poata sa-si arate frumusetea lor. “Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte”( Facerea I, 5.), intunericul nu este o existenta, ci un accident, deoarece este lipsa luminii. Aerul nu are in fiinta lui lumina. Asadar aerul lipsit de lumina, l-a numit Dumnezeu intuneric. De asemenea intunericul nu este fiin ta aerului, ci intunericul este lipsa luminii, intunericul este mai mult un accident decat oexistenta. N-a fost numita intai noaptea, ci ziua, pentru aceea intai este ziua si pe urma noaptea si noaptea urmeaza zilei. Iar de la inceputul zilei pana la ziua cealalta este o zi si o noapte. Scriptura a spus: “Si s-a facut seara si s-a facut dimineata: ziua intaia”.
Asadar in cele trei zile, la porunca dumnezeiasca, raspandindu-se si adunandu-se lumina, s-a facut ziua si noaptea, in a patra zi a facut Dumnezeu luminatorul cel mare, adica soarele ca sa conduca si sa stapaneasca ziua (Facerea I, 16.) - prin el se constituie ziua, caci ziua este timpul cand soarele este deasupra pamantului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pamantului de la rasarit la apus - luminatorul cel mic, adica luna si stelele, ca sa conduca si sa stapaneasca noaptea si sa o lumineze.
Noaptea este timpul in care soarele este dedesubtul pamantului, iar durata noptii este drumul soarelui pe sub pamant de la apus la rasarit. Prin urmare luna si stelele au fost oranduite ca sa lumineze noaptea; asta nu inseamna ca ele sunt in timpul zilei mereu sub pamant, caci sunt stele pe cer deasupra pamantului si in timpul zilei, ci ca soarele, prin stralucirea lui mai puternica, ascunde atat stelele cat si luna si nu le ingaduie sa se vada.
Creatorul a pus in acesti luminatori lumina cea dintai creata, nu pentru ca nu avea alta lumina, dar pentru ca sa nu ramana inactiva acea lumina. Caci luminatorul nu este insasi lumina, ci cel care contine lumina. Invatatii spun ca printre acesti luminatori sunt sapte planete; ei spun de asemenea ca ele au o miscare contrara cerului. Din pricina aceasta le-au numit planete. Ei spun (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 30v.) ca cerul se misca de la rasarit la apus si planetele de la apus la rasarit; iar cerul trage impreuna cu el pe cele sapte planete prin miscarea lui, pentru ca este mai iute. Numele celor sapte planete sunt acestea: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, in fiecare zona a cerului se afla cate una din cele sapte planete:
In prima, adica in cea de mai sus, Saturn
In a doua, Jupiter
In a treia, Marte
In a patra, Soarele
In a cincea, Venus
In a sasea, Mercur
In a saptea si cea mai de jos, Luna
Ele isi urmeaza fara incetare calea pe care creatorul le-a oranduit-o lor si asa cum le-a intemeiat, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Luna si stelele pe care tu le-ai intemeiat”( Psalmi VIII, 4.). Prin cuvintele “le-ai intemeiat” a aratat fixitatea si imutabilitalea oranduielii si asezarii date lor de Dumnezeu. Caci le-a randuit “la timpuri, la semne, la zile si la ani”( Facerea I, 14.). Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, prim avara, caci in el a facut Dumnezeu universul. Acest lucru il arata si faptul ca si pana acum in acest anotimp odraslesc florile. Primavara este de asemenea anotimpul cand ziua este egala cu noaptea. Primavara ziua este de douasprezece ore si noaptea de douasprezece ore. Ea consta prin rasarirea soarelui din jumatatea locului de unde rasare soarele. Este temperata, crescatoare de singe, calda si umeda. Tine mijlocul intre iarna si vara: este mai calda si mai uscata decat iarna, dar mai rece si mai umeda decat vara. Acest timp se intinde de la 21(Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 30v.) martie pana la 24 iunie. In urma, cand rasaritul soarelui se urca spre partile mai de nord ale locului de unde rasare soarele, urmeaza anotimpul de vara, care tine mijlocul intre primavara si toamna, caci are caldura primaverii si uscaciunea toamnei. Este calda, uscata si creste fierea galbena. Acest anotimp are ziua cea mai mare, de cincisprezece ore, iar noaptea foarte mica, avand o durata de noua ore. Se intinde de la 24 iunie pana la 25 ale lunii septembrie. Apoi, dupa ce soarele se intoarce iarasi lajumatatea locului de unde rasare soarele, vine anotimpul de toamna in locul celui de vara. El este cam la mijloc intre frig si caldura, intre uscaciune si umiditate si tine mijlocul intre anotimpul de vara si anotimpul de iarna, caci are de la cel de vara uscaciunea, iar de la cel de iarna frigul. Toamna este friguroasa si uscata si creste in veninul cel negru. Acest anotimp are iarasi ziua egala cu noaptea: ziua este de douasprezece ore si noaptea de douasprezece ore. Se intinde de la 25 septembrie pana la 25 decembrie. Dar cand soarele se pogoara spre partea cea mai mica si cea mai de jos, adica spre partea de miazazi a locului de unde rasare soarele, vine anotimpul iernii. El este friguros si umed si tine mijlocul intre toamna si primavara, caci are frigul de la anotimpul de toamna, iar umezeala de la anotimpul de primavara. Acest anotimp are cea mai mica zi, fiindca este de noua ore, si cea mai mare noapte, pentru ca este de cincisprezece ore; ea creste in flegma; se intinde de la 25 decembrie pana la 21 martie. Caci creatorul, in chip intelept, a avut grija mai dinainte sa nu cadem in boli grele, prin trecerea de la cea mai mare raceala sau caldura sau umezeala sau uscaciune la temperaturile contrare acestora. Caci ratiunea stie ca sunt vatamatoare schimbarilor bruste.
In chipul acesta soarele produce anotimpurile si prin ele anul, si zilele si noptile; pe unele cand rasare soarele si este deasupra pamantului, pe altele cand apune si este sub pamant. Soarele da lumina si celorlalti luminatori, adica lunii si stelelor.
Invatatii spun ca dintre stele, sunt pe cer douasprezece zodii, care au o miscare contrara soarelui, lunii si celorlalte cinci planete si ca prin cele douasprezece zodii trec cele sapte planete. Soarele face o luna in fiecare zodie si timp de douasprezece luni strabate cele douasprezece zodii: Numele celor dousprezece zodii si lunile lor sunt acestea (Sub aceste nume erau cunoscute constelatiile - n.n.):
Berbecul primeste soarele in luna lui martie 21.
Taurul in luna lui aprilie 23.
Gemenii in luna lui mai 24.
Racul in luna lui iunie 24.
Leul in luna lui iulie 25.
Fecioara in luna lui august 25.
Cumpana in luna lui septembrie 25.
Scorpia in luna lui octombrie 25.
Sagetatorul in luna lui noiembrie 25.
Cornul Caprei in luna lui decembrie 25.
Varsatorul de apa in luna lui ianuarie 25.
Pestii in luna lui februarie 24.
Iar luna strabate cele douasprezece zodii in fiecare luna, deoarece este mai joasa si trece prin ele mai repede. Caci dupa cum daca vei face un cerc inauntru altui cerc, cercul dinauntru va fi mai mic, tot astfel si drumul lunii, care este mai joasa, este si mai mic si se termina mai iute. Elinii spun ca prin rasaritul, apusul si prin conjunctia acestor stele, a soarelui si a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupa astrologia. Dar noi sustinem ca ele sunt semne de ploaie, de seceta, de frig, de caldura, de umezeala, de uscaciune, de vanturi si de alte asemenea, dar nici intr-un caz semne ale faptelor noastre, caci noi am fost facuti liberi de creator si suntem stapanii faptelor noastre. Daca facem toate din cauza miscarii stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar daca nu am dobandit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse.
Dumnezeu va fi nedrept daca da unora bunatati, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu va carmui si nici nu va purta grija de fapturile sale, daca toate se conduc si se produc din necesitate. De prisos va fi ratiunea noastra, caci nu suntem stapanii nici unei fapte si in desert deliberam. Dar negresit ratiunea ni s-a dat in scopul deliberarii; pentru aceea tot ceea ce este rational este si liber.
Noi spunem ca stelele nu sunt cauza celor care se intampla, nici a producerii celor care se fac (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 32v. ), nici a distrugerii celor care pier, ci mai degraba semne ale ploilor si ale schimbarii aerului. Poate ca ar spune cineva ca stelele, daca nu sunt cauzele razboaielor, sunt totusi semnele lor. Calitatea aerului, insa, care rezulta din pricina soarelui, lunii si a stelelor, da nastere intr-un fel sau altul la diferite temperamente, stari sufletesti si dispozitii. Dar starile sufletesti fac parte din actele care sunt in puterea noastra; caci atunci cand se schimba sunt stapanite si sunt conduse de ratiune.
De multe ori se produc si comete, care sunt niste semne ce vestesc moartea regilor. Ele nu fac parte dintre stelele care s-au facut la inceput, ci se produc la porunca dumnezeiasca in timpul hotarat si dispar iarasi. In timpul nasterii trupesti, iubitoare de oameni si mantuitoare a Domnului, care pentru noi s-a facut, s-a aratat magilor o stea (Matei II, 2.), care nu era dintre stelele care au fost facute la inceput. Si lucrul acesta este evident din aceea ca steaua mergea cand de la rasarit la apus, cand de la miazanoapte la miazazi, cand se ascundea, cand aparea. Iar aceasta nu este rinduiala si natura stelelor.
Trebuie sa se cunoasca ca lumea, este luminata de soare, nu pentru ca Dumnezeu nu a avut de unde sa-i dea lumina proprie, ci ca sa puna in natura ritm si ordine, pentru ca unul sa conduca, iar altul sa fie condus, ca si noi sa ne invatam de a comunica unii cu altii, de a da si de a ne supune; in primul loc insa, lui Dumnezeu, facatorul si ziditorul si stapanul; apoi celor pusi de el sa conduca. Si sa nu cercetam pentru ce conduce acesta si nu eu, ci sa primim pe toate cele de la Dumnezeu cu multumire si cu recunostinta.
Soarele si luna eclipseaza. Faptul acesta vadeste nebunia acelora care adora zidirea in locul ziditorului (Romani I, 25.), si ne invata ca sunt schimbatoare si trecatoare. Si tot ce este schimbator nu este Dumnezeu, caci tot ceea ce este schimbator, potrivit firii sale proprii, este supus stricaciunii. Soarele eclipseaza atunci cand corpul lunii, devenind ca un zid despartitor, il umbreste si nu-i da voie sa ne transmita lumina. Asadar, cat de mult corpul lunii va acoperi soarele, atat de mare este si eclipsa. Sa nu te miri daca corpul lunii este mai mic, caci unii spun ca si soarele este cu mult maimare decit pamantul; sfintii parinti spun, insa, ca este egal cu pamantul si cu toate acestea de multe ori il acopera un nor mic sau chiar o colina sau un zid.
Eclipsa lunii se intampla atunci cand o acopera umbra pamantului, cand luna este in a cincisprezecea zi, si cand se gaseste in partea contrara in centrul cel mai inalt, adica soarele este sub pamant, iar luna deasupra pamantului. Luna eclipseaza prin faptul ca pamantul umbreste luna si nu ajunge lumina solara sa o lumineze. Trebuie sa se stie ca luna a fost facuta de creator luna plina, adica asa cum este in a cincisprezecea zi, caci trebuia sa fie desavarsita. Dupa cum am spus, soarele a fost creat in a patra zi, deci luna a luat-o inaintea soarelui cu unsprezece zile. Caci din ziua a patra pana in ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, intr-un an cele douasprezece luni ale lunii au mai putin cu unsprezece zile decat cele douasprezece luni ale soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile si o patrime.
Pentru aceea, adunand aceasta patrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeste bisect si are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Caci luna, dupa ce s-a nascut, adica dupa ce s-a innoit, creste pana ce ajunge la 14 zile si trei sferturi; apoi incepe sa scada pana in ziua a douazeci si noua si jumatate, cand ajunge complet neluminata. Si iarasi unindu-se cu soarele renaste si se reinnoieste, aducandu-ne aminte de invierea noastra. Asadar in fiecare an da soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei in al treilea an se intampla o adaugire de zile, si anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile.
Este clar ca soarele, luna si stelele sunt corpuri compuse si, potrivit firii lor, sunt supuse stricaciunii. Natura lor, insa, nu o cunoastem. Unii sustin ca focul, daca nu este unit cu materia, este invizibil; pentru aceea atunci cand se stinge dispare. Altii sustin ca atunci cand se stinge se preface in aer.
Ciclul zodiacal se misca oblic. El este impartit in 12 parti, care se numesc zodii. Zodia are 30 de grade, iar gradul 60 de minute. Asadar, cerul are 360 de grade, emisfera de deasupra pamantului are 180 de grade si cea de sub pamant 180 de grade. Casele planetelor Berbecul si Scorpia sunt casele lui Marte; Taurul si Cumpana ale lui Venus; Gemenii si Fecioara ale lui Mercur; Racul a Lunii; Leul a Soarelui; Sagetatorul si Pestii ale lui Jupiter; Cornul Caprei si Varsatorul de Apa ale lui Saturn.
Inaltimile
Berbecul are inaltimea Soarelui; Taurul a Lunii; Racul a lui Jupiter;Fecioara a lui Marte; Cumpana a lui Saturn; Cornul Caprei a lui Mercur; Pestii a lui Venus.
Fazele lunii
Conjunctie, cand luna se afla in acelasi grad in care este soarele; Nastere (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 34v.), cand se departeaza de soare 15 grade; rasarit, cand apare, in forma de secera, de doua ori, cand se departeaza 60 de grade; pe jumatate, de doua ori, cand se departeaza 90 de grade; la primul patrar, de doua ori, cand se departeaza 120 de grade; aproape plina si aproape complet stralucitoare, de doua ori, cand se departeaza 150 de grade; luna plina, cand se departeaza 180 de grade. Am spus “de doua ori”, odata la cresterea lunii, alta data la descresterea lunii, in doua zile si jumatate, luna strabate fiecare zodie.
Despre aer si vanturi
Aerul este un element foarte fin. Este umed si cald, mai greu decat focul si mai usor decat pamantul si apa. Este cauza respiratiei si a vorbirii, fara de culoare, adica nu are prin natura culoare, este limpede si transparent. Are capacitatea de a primi lumina. Serveste celor trei simturi ale noastre, caci prin el vedem, auzim, mirosim. Are capacitatea de a primi caldura si frigul, uscaciunea si umiditatea. Toate miscarile lui spatiale sunt in sus, in jos, in afara, inauntru, la dreapta, la stanga si miscarea circulara. Aerul nu are in sine lumina, ci este luminat de soare, luna, stele si foc. Aceasta este ceea ce a spus Scriptura ca “intuneric era deasupra abisului”( Facerea I, 2.), voind sa arate ca aerul nu are in sine lumina, ci ca alta este fiinta luminii.
Vantul este o miscare a aerului. Sau: vantul este un curent de aer, care-si schimba numele dupa deosebirea locurilor de unde sufla. Aerul are locul lui. Caci locul fiecarui corp este continutul lui. Si ce altceva contin corpurile daca nu aerul? Sunt diferite locuri de unde se face miscarea aerului si de la care vanturile isi capata numele. Toate vanturile sunt in numar de douasprezece. Se zice ca aerul este stingerea focului sau abur de apa fierbinte. Prin natura sa, aerul este cald. Dar se raceste in vecinatatea apei si a pamantului, pentru ca partile de jos ale lui sunt reci, iar cele de sus calde.
Vanturile (Aliniatul atesta este asezat in editia de la Verona intr-un capitol separat, dupa capitolul IX al traducerii de fata.) sufla in chipul urmator: din regiunea cerului de unde soarele rasare la solstitiul de vara sufla vantul numit Chechias (vantul de la sud-est) si vantul Mesis (vantul de la nord-est). Din regiunea cerului de unde soarele rasare la echinoctiu, sufla numai vantul Apiliotis (vantul de est). Din regiunea cerului de unde soarele rasare la solstitiul de iarna, sufla vantul numit Evros (vantul de la est-sud-est). Din regiunea cerului unde soarele apune iarna, sufla vantul numit Lips (vantul de la sud-vest). Din regiunea cerului unde soarele apune la echinoctiu, sufla vantul numit Zefir (vantul de vest). Din regiunea cerului unde soarele apune vara, sufla vantul numit Argestis sau Olimpias sau chiar Iapix (vantul de la vest -nord-vest).
Este apoi vantul numit Notos (vantul de la sud) si vantul numit Aparctias (vantul de la nord), care sufla unul impotriva altuia. Este si un vant intermediar intre Aparctias si Chechias, vantul numit Boreas (crivatul). Vantul intermediar intre Evros si Notos se numeste Foenix, numit si Evronotos (vantul de la sud-sud-est). Vantul intermediar intre Notos si Lips se numeste Livonotos, numit si Levconotos (vantul de la sud-sud-vest).
Vantul intermediar intre Aparctias si Arghestis se numeste Thraschias, numit de bastinasi Cherchios (vantul de la nord-nord-vest). Popoarele care locuiesc marginile lumii sunt acestea: in partea de unde sufla vantul Apiliotis, locuiesc bactrianii (Bactnanii sunt locuitorii unui tinut din Asia centrala, a carui capitala era Bactra.). In partea de unde sufla vantul Evros, locuiesc indienii, in partea de unde sufla vantul Foenix se afla Marea Rosie si Etiopia, in partea de unde sufla vantul Livonotos, locuiesc locuitorii de dincolo de Sirta (Sirta este numele dat de cei vechi, pastrat si azi, la doua golfuri ale coastei de nord a Africii.), numiti garamanti (Garamantii sunt un vechi popor al Africii in Libia interioar a la sud-estul Numidiei.). In partea de unde sufla vantul Lips, locuiesc etiopienii si maurii occidentali. In partea de unde sufla Zefirul se afla coloanele lui Hercule, inceputurile Libiei si ale Europei, in partea de unde sufla vantul Arghestis se afla Iberia, Spania de azi. In partea de unde sufla vantul Thraschias, locuiesc celtii si popoarele megiese. In partea de unde sufla vantul Aparctias locuiesc scitii cei de dincolo de Tracia. In partea de unde sufla vantul Boreas se afla Pontul (Pontul = Marea Neagra.), Meotis (Meotis = Marea de Azov.) si locuiesc sarmatii (Sarmatii, locuitorii Sarmatiei, care se intindea la rasarit de fluviul Don. Sarmatia se intindea de la Marea Baltica pana la Marea Caspica si Marea Neagra.). In partea de unde sufla vantul Chechias se afla Marea Caspica si locuiesc sachii (Sachii, un popor al Asiei vechi in Scitia asiatica.).
Despre ape
Apa este unul din cele patru elemente, cea mai buna creatie a lui Dumnezeu. Apa este un element umed, rece, greu, care tinde in jos si usor de varsat. Despre aceasta face mentiune dumnezeiasca Scriptura cand zice: “Si era intuneric deasupra abisului si Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei” (Facerea I, 2). Caci abis nu este nimic altceva decat apa multa al carei sfarsit este incomprehensibil oamenilor. La inceput apa acoperea tot pamantul. Mai intai a facut Dumnezeu taria, care a despartit apa cea de deasupra tariei si apa cea de dedesuptul tariei (Facerea I, 6-7.). Caci la poruncadumnezeiasca taria a fost intarita in mijlocul abisului apelor. Pentru aceea a spus Dumnezeu sa se faca tarie si s-a facut (Facerea I, 6.). Dar pentru care motiv a pus Dumnezeu apa deasupra tariei? Din pricina arsitei cea fierbinte a soarelui si a eterului. Caci indata dupa tarie se intinde eterul. Iar soarele impreuna cu luna si stelele sunt in tarie. Daca n-ar fi fost apa acolo, s-ar fi aprins taria din pricina caldurii.
Apoi a poruncit Dumnezeu sa se adune apele intr-o singura adunare (Facerea I, 9.). Iar prin faptul ca spune “o singura adunare” nu arata ca ele s-au adunat intr-un singur loc - caci iata zice mai jos: “Si adunarile apelor le-a numit mari”( Facerea I, 10.) - ci cuvantul citat mai sus a aratat ca apele s-au facut simultan, aparte, despartite de pamant. Asadar, s-au adunat apele in locurile lor de adunare si s-a zarit uscatul (Facerea I, 9.). De aici cele doua mari (Adica Marea Rosie si Marea Mediterana.), care inconjoara Egiptul, caci el se afla la mijlocul celor doua mari. S-au format (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 35v.) cele doua mari care au diferite mari (Am tradus cuvantul pelagos tot prin mare, caci limba romana n-are un cuvint corespunzator, care sa redea sensul lui pelagos. Raportul dintre pelagos si qalassa este acelasi ca intre parte si intreg si pentru aceea “pelagurile” iau numele de la tarile langa care se gasesc, cf. A. Constandinidis, Marele dictionar al limbii grecesti, vol. III, Atena, 1904, p. 513.), munti, insule, capuri si limanuri si contin diferite golfuri, tarmuri si coaste. Tarm se numeste locul nisipos, iar coasta locul pietros si povarnit, care are adancime chiar de la inceput. La fel s-a format si marea rasariteana, care se numeste Indiana si cea boreala care se numeste Caspica.
De aici s-au format si lacurile. Oceanul este un fel de fluviu, care inconjoara tot pamantul. Despre el mi se pare ca a spus Sfanta Scriptura: “rau iese din paradis”( Facerea II, 10.) care are apa buna de baut si dulce. El procura apa marilor. Aceasta zabovind in mari si stand nemiscata se amaraste; pe langa aceasta, soarele si trombele de apa trag totdeauna in sus partea cea mai fina. De aici se formeaza norii si se fac ploile. Prin filtrare apa se indulceste. Oceanul se imparte in patru inceputuri, adica in patru fluvii. Numele unuia este Fison, adica Gangele indic; numele celui de-al doilea este Geon; acesta este Nilul, care se coboara din Etiopia in Egipt; numele celui de-al treilea este Tigru, iar numele celui de-al patrulea este Eufratul (Facerea II, 10-14.). Sunt si alte foarte multe fluvii si foarte mari, dintre care unele se varsa in mare, iar altele dispar in pamant. Pentru aceea tot pamantul este sfredelit si gaurit, ca si cum ar avea niste vine, prin care primind apa din mare, da la iveala izvoarele. Cum este felul pamantului asa este si apa izvoarelor, caci apa marii se filtreaza, se curata prin pamant si in chipul acesta se indulceste. Iar daca locul de unde iese izvorul se intampla sa fie amar sau sarat, atunci si apa izvoraste dupa felul pamantului. De multe ori, insa, cand apa este stramtorata si curge cu forta, se incalzeste. Din aceasta pricina izvorasc in chip natural ape calde.
Prin porunca dumnezeiasca s-au facut in pamant scobituri si astfel s-au strans apele in locurile lor de adunare. Prin aceasta s -au facut muntii. Din apa, pe care Dumnezeu a facut-o la inceput, a poruncit Dumnezeu sa scoala suflet viu (Facerea I, 20.), deoarece Dumnezeu avea sa reinnoiasca pe om prin apa si prin Sfantul Duh, care se purta la inceput deasupra apelor (Omilia II la Hexaimeron: “Pamantul era nevazut si netocmit”, Migne PG, XXIX, col. 41 C - 44 C.). Cuvintele acestea le-a spus dumnezeiescul Vasile. Si a scos vietuitoare, atat pe cele mici cat si pe cele mari, chiti, balauri, pesti care inoata in apa si pasari zburatoare.
Prin pasari se uneste apa, pamantul si aerul, caci ele s-au facut din apa, locuiesc pe pamant si zboara in aer. Apa este elementul cel mai bun, este absolut trebuincios si curatator al murdariei, nu numai a celei trupesti, dar si a celei sufletesti daca primeste harul Duhului.
Despre mari
Helespontul primeste marea Egee. Helespontul se termina la localitatile Abidos si Sistos. Dupa Helespont vine Propontis, care se termina la localitatile Halchidon si Bizant; aici sunt stramtorile de unde incepe Pontul. Dupa Pont vine lacul Meotis. Iarasi, de la inceputul Europei si al Libiei se afla Marea Iberica, care se intinde de la coloanele lui Hercule pana la Muntii Pirinei. Marea Ligurica se intinde pana la marginile Tiriniei.Marea Sardinica, care este dincolo de Sardinia si se intinde in jos spre Libia. Marea Tiriniaca, care se termina in Sicilia si se incepe de la marginea extrema a Marii Ligurice. Apoi Marea Libica. Apoi Marea Cretana, Marea Sicilica, Marea Ionica si Marea Adriatica, care se revarsa din Marea Sicilica, pe care o numesc Golful Corintic sau Marea Alchionida. Marea cuprinsa intre capurile Sunion si Scila se numeste Marea Saronica. Apoi Marea Mitroica si Marca Icarica in care sunt insulele Ciclade. Apoi Marea Carpatica, Pamfilica si Egipteana. Iar dincolo de Marea Icarica se revarsa Marea Egee.
Iar calatoria pe mare in Europa, de la gura riului Tanais (Tanais = fluviul Don.) pana la coloanele lui Hercule sunt 609.709 stadii; in Libia, de la Tinghis (Tinghis = Tangerul.) pana la portul Canopic 209.252 stadii. In Asia, de la Canope pana la riul Tanais, impreuna cu golfurile, calatoria pe mare este de 4.111 stadii. La un loc tarmul lumii locuite de noi impreuna cu golfurile este de l.309.072 stadii.
Despre pamant si produsele lui
Pamantul este unul din cele patru elemente. El este uscat, rece, greu, imobil. A fost adus de la neexistenta la existenta de Dumnezeu, in prima zi. “La inceput, spune Scriptura, a facut Dumnezeu cerul si pamantul”( Facerea I, 1.). Nici un om n-a putut sa spuna locul pe care sta pamantul si temelia lui. Unii sustin ca este asezat si fixat pe ape, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Celui ce a intarit pamantul pe apa” (Psalmi CXXXV, 6.). Altii spun ca este fixat pe aer. Altul spune: “Cel ce ai intemeiat pamantul pe nimic”( Iov XXVI, 7.). Si iarasi David, graitorul celor dumnezeiesti, ca din partea creatorului, spune: “Eu l-am intarit pe stalpii lui”( Psalmi LXXIV, 3.), numind puterea de sustinere a lui stalpi. Iar cuvintele: “pe mari l-a intemeiat”( Psalmi XXIII, 2.), arata ca natura apei este de a se varsa pretutindeni in jurul pamantului. Asadar chiar daca admitem ca este asezat pe el insusi sau pe aer sau pe ape sau pe nimic, trebuie sa nu ne departam de gandul cel curat, ci sa marturisim ca toate sunt guvernate si tinute prin puterea ziditorului.
Dupa cum spune dumnezeiasca Scriptura, la inceput pamantul era acoperit cu apa si netocmit, adica fara podoaba (Facerea I, 2.). Cand a poruncit Dumnezeu, insa, s-au facut locurile in care s-au strans apele si atunci au luat nastere muntii, iar la porunca dumnezeiasca pamantul a primit propria sa podoaba fiind infrumusetat cu tot felul de ierburi si de plante. (Facerea I, 12.) Porunca dumnezeiasca a pus in ele puterea de crestere, de nutritie si de rodire, care este asemanatoare puterii de nastere. La porunca creatorului, pamantul a produs tot felul de neamuri de animale, de taratoare, de fiare si de vite (Facerea I, 20, 24-25). Toate sunt pentru intrebuintarea potrivita a omului. Din acestea unele pentru hrana, spre exemplu: cerbii, oile, caprioarele si cele asemenea; altele pentru lucru, spre exemplu: camilele, boii, caii, magarii si cele asemenea; altele pentru placere, cum sunt maimutele, iar dintre pasari, mierlele si papagalii si cele asemenea. Dintre plante si ierburi, pamantul produce unele cu rod, altele pentru mancare, altele mirositoare; florile sunt d aruite spre desfatarea noastra, spre exemplu: trandafirul si cele asemenea; altele pentru vindecarea bolilor. Caci nu este vreo vietuitoare, nici vreo planta in care creatorul sa nu fi pus o oarecare energie, care sa nu fie folositoare spre trebuinta oamenilor. Caci Dumnezeu, pentru ca cunoaste pe toate inainte de facerea lor, a stiut ca omul, prin voia sa libera, are sa calce porunca si are sa fie supus stricaciunii; pentru acest motiv a creat toate spre trebuinta lui potrivita, pe unele in tarie, pe altele pe pamant si pe altele in apa.
Intr-adevar, inainte de calcarea poruncii toate erau supuse omului, caci Dumnezeu l-a pus stapan peste toate cele de pe pamant si din ape (Facerea I, 29-30.). Sarpele era prietenul omului; se apropia de el mai mult decat toate celelalte vietuitoare si vorbea cu el prin miscari placute. Pentru aceea, prin el, diavolul, autorul raului, a sfatuit pe stramosi (Facerea III,1-5.). Pamantul producea roade in chip automat spre trebuinta vietuitoarelor supuse omului. Pe pamant nu era nici ploaie, nici iarna. Dar, dupa calcarea poruncii, “cind s-a alaturat de animalele cele neintelegatoare si s-a asemanat lor” (Psalmi XLVIII, 13.) si cand pofta irationala a condus in el ratiunea, cand a nesocotit porunca Stapanului, atunci si zidirea supusa lui s-a revoltat contra stapanului pus de creator, iar lui i s-a poruncit sa lucreze in sudoare pamantul din care a fost luat (Facerea III, 19.).
Dar nici acum nu este fara de folos trebuinta fiarelor salbatice, caci omul, temandu-se de ele, il fac sa-si aduca aminte si sa cheme in ajutor pe Dumnezeul care le-a facut. Dupa calcarea poruncii, potrivit hotararii Domnului, a rasarit din pamant si spinul. Potrivit acestei porunci, spinul s-a unit cu desfatarea trandafirului spre a ne aduce noua aminte de calcarea poruncii, din pricina careia pamantul a fost condamnat sa produca spini si ciulini (Facerea III, 18.).
Trebuie sa credem ca acestea asa sunt prin faptul ca pana acum Cuvantul Domnului lucreaza la dainuirea acestora, cand zice: “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul”( Facerea I, 22, 28.). Unii spun ca pamantul este sferic, iar altii ca este conic. El este cu mult mai mic decat cerul, ca un punct spanzurat in mijlocul acestuia. El va trece si seva schimba (Psalmi CI, 27; Evrei I, 11.). Fericit cel care mosteneste pamantul celor blinzi (Matei V, 5.). Caci pamantul care are sa primeasca pe sfinti este nemuritor. Cine ar putea sa admire dupa vrednicie intelepciunea infinita si necuprinsa de minte a creatorului? Sau cine ar putea sa multumeasca cum se cuvine celui care a dat atatea bunatati? Provinciile (Aliniatul aceste lipseste in editia de la Verona.) sau satrapiile cunoscute ale pamantului sunt urmatoarele: in Europa 35, in marele continent al Asiei 48 de provincii, 12 canoane.
Despre paradis
Dar pentru ca Dumnezeu a voit sa faca pe om din o fire vazuta si nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea I, 26.), ca pe un imparat si stapan al intregului pamant si al celor ce sunt in el, i-a zidit inainte un fel de palat imparatesc, in care traind va avea o viata fericita si norocita. Si acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara intregii bucurii si veselii. Caci Eden inseamna desfatare. Este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si foarte curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros cu buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe sensibile: un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul lui Dumnezeu, in el nu locuia nici o fiinta irationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti.
In mijlocul lui a sadit Dumnezeu pomul vietii si pomul cunostintei (Facerea II, 9.). Pomul cunostintei a fost o incercare, o ispitire si un exercitiu al ascultarii si neascultarii omului. Pentru aceea pomul cuno stintei a fost numit pomul cunostintei binelui si raului si a fost numit astfel pentru ca a dat celor care se impartasesc din el puterea de a cunoaste propria lor fire. Acesta era un lucru” bun pentru cei desavarsiti; dar pentru cei mai putin desavarsiti si pentru cei care sunt mai lacomi in poft a era un lucru rau, dupa cum este rea hrana tare pentru cei fragezi si care au nevoie inca de lapte (Evrei V, 11-14.). Caci Dumnezeu, care ne-a creat, nu voia ca noi sa ne ingrijim, sa ne tulburam cu privire la multe lucruri, nici sa ne nelinistim si sa ne ingrijim mai dinainte de viata noastra.
Tocmai lucrul acesta l-a experimentat Adam. Caci, dupa ce a gustat, a cunoscut ca era gol si si-a facut un acoperamant; si luand frunze de smochin, s-a acoperit (Facerea III, 7.). Dar inainte de a gusta “erau goi amandoi” atat Adam cat si Eva “si nu se rusinau”( Facerea II, 25.). Atat de impasibili a voit Dumnezeu sa ne faca! Caci acesta este punctul culminant al impasibilit atii. Dumnezeu a voit inca sa ne faca si fara de grija, in asa fel ca noi sa avem un singur lucru de facut, acela al ingerilor, de a lauda fara incetare si neintrerupt pe ziditorul, de a ne bucura de contemplarea Lui si de a lasa pe seama Lui grija noastra. Acest lucru ni l-a grait si prin profetul David, zicand: “AruncaDomnului grija ta, si El te va hrani”( Psalmi LIV, 25.). Iar in Evanghelii, invatand pe ucenicii Lui, spune: “Nu va ingrijiti cu sufletul vostru ce veti manca, nici cu trupul vostru cu ce va veti imbraca”( Matei VI, 25.). Si iarasi: “Cautati imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea vi se vor adauga voua” (Matei VI, 33.). Iar catre Marta: “Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuieste, caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la dansa” (Luca X, 41-42.), adica de a sedea langa picioarele lui si de a asculta cuvintele Lui.
Pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata, sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii. Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit “tot pomul”, zicand: “Din tot pomul care este in paradis, veti manca” (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul.
Pomul cunostintei binelui si raului este discernamantul unei contemplari multiple, adica cunoasterea propriei sale naturi. Ea este buna pentru cei desavarsiti si pentru cei care s-au fixat in contemplatia dumnezeiasca, pentru ca ea vesteste prin ea insasi maretia creatorului. Ea este buna de asemenea si pentru cei care nu se tem de cadere, prin aceea ca au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contempla tii. Nu este, insa, buna pentru cei care sunt tineri si care sunt mai lacomi cu pofta, pentru ca neavand sigura ramanerea in mai bine si pentru ca nu sunt fixati solid in contemplarea singurului bine, grija de propriul lor corp ii atrage si ii smulge spre ea. Astfel, socotesc eu ca paradisul dumnezeiesc a fost dublu si, in adevar, parintii purtatori de Dumnezeu au predat aceasta; unii invatand ca este sensibil, altii ca este spiritual. Este cu putinta ca prin cuvintele “tot pomul” sa se inteleaga cunostinta puterii dumnezeiesti care se capata din creaturi, dupa cum zice dumnezeiescul apostol: “Cele nevazute ale lui de la zidirea lumii, se vad fiind cunoscute prin fapturi”( Romani I, 20.). Dar cea mai inalta decat toate cunostintele si decat aceste contemplatii este cunostinta noastra, adica a naturii noastre, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Minunata a fost cunostinta Ta din mine” (Psalmi CXXXIII, 5.), adica din structura mea. Aceasta cunostinta era primejdioasa pentru Adam, deoarece era de curand facut, pentru motivele pe care le-am spus.
Sau se poate ca prin “pomul vietii” sa se inteleaga cunostinta Dumnezeiasca (In text: mai dumnezeiasca.), care se capata din toate cele sensibile, si inaltarea prin ele la facatorul, creatorul si (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 41v.) cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit si “tot pomul”, indicand prin aceste cuvinte desavarsirea, nedespartirea, care poarta in sine singura participare la bine. Prin “pomul cuno stintei binelui si raului” indica mancarea sensibila si placuta care in aparenta este dulce, dar in realitate pune pe cel care se impartaseste cu ea in comunitate cu relele. Caci spune Dumnezeu: “Din tot pomul din rai sa mananci” (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: “Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor”. “Dar din pomul cunostintei binelui si raului nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri” (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila.
Despre om
Dumnezeu a creat astfel lumea spirituala, adica pe ingeri si pe toate cetele ceresti. Caci este clar ca acestia au o natura spirituala si incorporala. Iar cind zic incorporala o pun in comparatie cu grosolania materiei, caci numai Dumnezeirea este cu adevarat imateriala si necorporala. A creat inca si lumea materiala, adica cerul, pamantul si cele care sunt asezate in ele.
Lumea spirituala este inrudita cu el - caci inrudita cu Dumnezeu este firea rationala care se poate sesiza numai cu mintea - iar lumea materiala este cu totul departata de el, pentru ca ea cade sub simturi. Dar dupa cum spune graitorul celor dumnezeiesti, Grigore, “trebuia sa se faca o impreunare din cele doua lumi, ca o dovada a unei intelepciuni mai mari si a bogatiei fata de firi, ca sa fie un fel de unire intre natura vazuta si cea nevazuta” (Cuvantul XXXVIII. La Teofanie, adica la Nasterea Mantuitorului, Migne PG, 36, col. 321 C.). Eu spun ca expresia “trebuia” indica vointa creatorului, caci ea este oranduirea si legea cea mai potrivita. Nimeni nu va intreba pe plasmuitor: De ce m-ai facut asa? Caci olarul are puterea sa construiasca din lucrul sau diferite vase spre a arata intelepciunea sa (Romani IX, 21; Isaia, XXIX, 16, XLV, 9; Ieremia, XVIII, 6.).
Asa stand lucrurile, Dumnezeu creeaza pe om cu mainile Sale proprii din natura vazuta si nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea I, 26.). A facut corpul din pamant, iar suflet rational si ganditor ii dadu prin insuflarea Sa proprie (Facerea II, 7.). Aceasta numim “chip dumnezeiesc”, caci cuvintele “dupa chipul” indica ratiunea si liberul arbitru, iar cuvintele “dupa asemanare” arata asemanarea cu Dumnezeu in virtute, atat cat este posibil.
Trupul si sufletul au fost facute simultan si nu numai intai unul si apoi celalalt, dupa cum in chip prostesc afirma Origen (Origen, cel mai mare scriitor bisericesc al primei perioade patristice, a tr ait intre 185 si 254. Despre Origen sa se vada: T.M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen, in “Biserica Ortodoxa Romana”, 1926, XLIV, p. 246-254, 378-383, 580-586,631 -635, 710-718, si D. Fecioru, op. cit., nota l, p. 181.).
Dumnezeu a facut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de suparare, fara de grija, luminat cu toata virtutea, incarcat cu toate bunatatile, ca o a doua lume, un microcosm in macrocosm, un alt inger inchin ator, compus, observatorul lumii vazute, initiat in lumea spirituala, imparatul celor de pe pamant, condus de sus, pamantesc si ceresc, vremelnic si nemuritor, vazut si spiritual, la mijloc intre maretie si smerenie, acelasi si duh si trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mandriei; duh, ca sa ramana si sa laude pe binefacator, trup ca sa sufere si prin suferinta sa-si aminteasca si sa se instruiasca cand se mandreste cu maretia. Animal condus aici, adica in viata prezenta, dar mutat in alta parte, adica in veacul ce va sa fie; iar termenul final al tainei este indumnezeirea sa prin inclina tia catre Dumnezeu. Se indumnezeieste prin participarea la iluminarea dumnezeiasca si nu prin transformarea sa in fiinta dumnezeiasca. Dumnezeu l-a facut pe om prin fire fara de pacat, iar prin vointa liber. Spun fara de pacat, nu pentru ca ar fi incapabil de a pacatui - caci numai Dumnezeirea este incapabila de pacat - ci pentru ca nu are in firea sa facultatea de a pacatui, ci mai mult in libertatea vointei. Avea adica puterea sa ramana si sa progreseze in bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, dupa cum avea si putere sa se intoarca de la bine si sa ajunga la rau, lucru pe care Dumnezeu il ingaduia, pentru motivul ca omul era inzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forta.
Sufletul este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa, invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul in trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, volitional, activ, schimbator, adica schimbator prin vointa pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit in chip natural, prin harul celui care l-a creat, prin care a primit si existenta precum si de a exista prin fire in acest chip.
Pe cele necorporale (Inaintea acestui aliniat este urmatorul subtitlu, o nota marginala: “Cate sensuri are cuvantul:necorporal?”.) si nevazute si fara de forma le intelegem indoua feluri. Pe unele le intelegem ca au aceste insusiri in virtutea fiintei lor, iar pe altele in virtutea harului. Unele exista cu aceste insusiri prin natura lor, iar altele in comparatie cu grosolania materiei. Dumnezeu are aceste insusiri prin fire; ingerii, insa, demonii si sufletele se spune ca sunt necorporali prin har si in comparatie cu grosolania materiei.
Corp este ceea ce are trei dimensiuni, adica lungime, latime si inaltime sau grosime. Orice corp consta din patru elemente; iar corpurile vietuitoarelor din cele patru humori. Trebuie sa se stie ca sunt patru elemente: pamantul, care este uscat si rece; apa, care este rece si umeda; aerul, care este umed si cald; focul, care este cald si uscat. De asemenea sunt si patru humori, in analogie cu cele patru elemente: fierea neagra, corespunzatoare pamamutui, este uscata si rece; flegma, corespunzatoare apei, caci este rece si umeda; singele, corespunzator aerului, caci este umed si cald; fierea galbena, corespunzatoare focului, caci este calda si uscata. Fructele constau dinelemente, iar humorile din fructe. Corpurile vietuitoarelor sunt compuse din humori si se descompun in acestea. Caci tot ceea ce este compus se descompune in acelea din care este compus.
Trebuie sa se stie (Inaintea acestui aliniat esle urmatorul subtitlu, o nota marginala: “Omul comunica cu cele neinsufletite,cu cele irationale si cu cele rationale”.) ca omul comunica cu existentele neinsufletite, participa la viata celor nerationale si se impartaseste cu spiritualitatea celor spirituale. Comunica cu existentele neinsufletite prin corpul si prin amestecul celor patru elemente; cu plantele si prin acestea, dar si prin puterea de nutritie, de crestere si de insamantare, adica de nastere; cu cele nerationale prin acestea si inca prin dorinta, adica manie si pofta si prin simtire si prin miscarea impulsiva.
Sunt cinci simturi: vazul, auzul, mirosul, gustul, tactul (pipaitul n.n.). Miscarii impulsive ii apartine facultatea de a trece de la un loc la altul, de a misca tot corpul, de a vorbi si de a respira. Acestea sunt in puterea noastra de a le face si de a nu le face. Omul se alatura prin ratiune de naturile necorporate si spirituale, deoarece el rationeaza, cugeta, judeca fiecare lucru, nazuieste dupa virtute si iubeste punctul culminant al virtutilor, cucernicia. Pentru aceea omul este un microcosm.
Trebuie sa se stie ca proprii corpului sunt numai taierea, scurgerea si schimbarea. Schimbarea, in ce priveste calitatea, adica incalzirea, racirea si cele asemenea. Curgerea, in ceea ce priveste desertarea, caci sunt date afara cele uscate, cele umede si rasuflarea, de a caror completare are nevoie.
Pentru aceea atat foamea cat si setea sunt afecte naturale. Taierea este despartirea humorilor unele de altele, desfacerea lor dupa forma si materie. Proprii sufletului sunt pietatea si cugetarea. Iar comune si sufletului si corpului sunt virtutile. Ele se refera la suflet, dar sufletul pentru indeplinirea lor se serveste de corp.
Trebuie sa se stie ca rationalul prin fire conduce irationalul. Puterile sufletului se impart in: putere rationala si putere irationala. Puterea irationala are doua parti: una care nu asculta de ratiune, adica nu se supune ratiunii, alta care asculta si se supune ratiunii. Partea neascultatoare si nesupusa ratiunii se imparte in facultatea vitala, care se numeste si puls, facultatea seminala, adica de nastere si facultatea vegetativa, care se numeste si nutritiva. Acesteia din urma ii apartine si facultatea de crestere, care da forma corpurilor. Aceste facultati nu se conduc de ratiune, ci de natura. Partea care asculta si se supune ratiunii se imparte in manie si pofta, indeobste, partea irationala a sufletului se numeste pasionala si apetitiva.
Trebuie sa se stie ca miscarea impulsiva apartine partii sufletului supusa ratiunii.Facultatea de nutritie, de nastere si pulsul apartin partii nesupuse ratiunii. Puterea de crestere, de nutritie si de nastere se numeste vegetativa, iar pulsul se numeste putere vitala. Puterile partii nutritive sunt patru: atragatoare, care atrage hrana; pastratoare, care tine hrana si nu permite sa fie eliminata indata; transformatoare, care transforma mancarea in humori; eliminatorie, care elimina si evacueaza prin anus ceea ce este de prisos.
Trebuie sa se stie ca facultatile oricarei vietuitoare se impart in facultati sufletesti, facultati vegetative si facultati vitale. Facultatile sufletesti sunt acelea care se indeplinesc in chip voluntar, adica miscarea impulsiva si simtirea. Miscarea impulsiva este facultatea de a schimba locul, de a misca tot corpul, de a vorbi si de a respira. Acestea sunt in puterea noastra de a le face si de a nu le face. Facultatile vegetative si vitale sunt acelea care se indeplinesc in chip involuntar. Facult ati vegetative sunt: puterea de nutritie, puterea de crestere si puterea seminala. Facultatea vitala este pulsul. Acestea se indeplinesc fie ca vrem, fie ca nu vrem. Trebuie sa se stie ca lucrurile se impart in lucruri bune si in lucruri rele. Cand se asteapta un lucru bun se naste pofta; cand este prezent, placerea. De asemenea, iarasi, cand se asteapta un lucru rau se naste frica; cand este prezent, tristetea. Trebuie sa se stie ca atunci cand spunem aici bine, vorbim fie de binele real, fie de binele aparent. Tot asemenea si despre rau.
Despre placeri
Dintre placeri, unele sunt sufletesti, altele trupesti. Sufletesti sunt acelea care apartin sufletului in sine, cum este placerea spre studiu si spre contemplatie. Trupesti sunt acelea la care participa si sufletul si trupul.
Pentru aceasta se numesc trupesti toate cele care se raporteaza la hrana, la legaturi sexuale si cele asemenea. Dar nimeni nu va gasi placeri proprii numai corpului. Iarasi, dintre placeri, unele sunt adevarate, altele false. Placerile curat sufletesti sunt placerile stiintei si ale contemplatiei; iar placerile la care participa si corpul sunt placerile senzitive. Dintre placerile la care participa si corpul, unele sunt in acelasi timp si naturale si necesare; fara de ele nu este cu putinta de trait, cum sunt mancarurile, care satisfac trebuinta naturii, si hainele cele necesare. Alte placeri sunt naturale, dar nu si necesare, cum sunt raporturile sexuale firesti si legitime. Ele contribuie la conservarea intregului neam. Este insa cu putinta sa traiesti in feciorie fara ele. Alteplaceri nu sunt nici necesare, nici naturale, cum este betia, desfrinarea, imbuibarile care depasesc trebuinta, caci acestea nu contribuie nici la mentinerea vietii noastre si nici la continuarea neamului. Din contra, ele mai degraba vatama. Pentru aceea cel care traieste dupa Dumnezeu trebuie sa le urmeze pe acelea care sunt in acelasi timp si necesare si firesti si sa puna in al doilea rand pe cele firesti dar necesare, savarsindu-le la timpul, modul si masura potrivita. Celelalte trebuie indepartate cu totul.
Trebuie sa se socoteasca placeri bune acelea care nu sunt insotite de durere, care nu pricinuiesc cainta, care nu nasc alta vatamare, care nu trec dincolo de masura, care nu ne sustrag mult timp de la lucrarile noastre importante si care nu ne robesc.
Despre mahnire
Felurile mahnirii sunt patru: intristarea, necazul, invidia si mila. Intristarea este mahnirea care te face fara glas. Necazul este mahnirea care ingreuneaza. Invidia este mahnirea provocata de bunurile altora. Mila este mahnirea provocata de relele altora.
Despre frica
Frica se imparte in sase feluri: in ezitare, in sfiala, in rusine, in incremenire, in groaza si in neliniste. Ezitarea este frica in vederea unei actiuni ce are sa se indeplineasca. Sfiala este frica care rezulta din asteptarea dojenii. Aceasta este cea mai huna stare sufleteasca. Rusinea este teama care provine din o fapta dezonoranta. Nici aceasta stare sufleteasca nu este fara nadejde pentru mantuire. Incremenirea este frica care rezulta din o mare inchipuire. Groaza este frica ce se naste din o inchipuire neobisnuita. Nelinistea este frica ca nu vom izbuti, adica frica de nereusita. Caci ne nelinistim atunci cand ne temem ca faptele noastre nu vor reusi.
Despre manie
Mania este fierberea sangelui din jurul inimii, care se produce prin exhalarea sau amestecarea fierii. Pentru aceea mania se numeste in limba greaca si colh si colos, adica fiere. Mania este uneori o dorinta de razbunare, caci fiind nedreptatiti sau socotind ca am fi nedreptatiti, ne mahnim. Atunci rezulta o stare sufleteasca care este amestecata din pofta si manie.
Felurile maniei sunt trei: iritarea, care se numeste in limba greaca colh si colos, adica fiere, resentimentul si ura. Cand mania incepe si se porneste, se numeste iritare, colh si colos. Resentimentul este atunci cand iritarea staruie; resentimentul se numeste si ranchiuna, care deriva de la a ramane si de la a fi predat memoriei.
Ura este mania care pandeste timp de razbunare. Numele sau deriva de la keisqai, care inseamna a sedea. Mania este sutasul ratiunii, razbunatorul poftei. Cand dorim un lucru si suntem impiedicati de cineva ne maniem contra lui, ca unii ce suntem nedreptatiti, prin aceea ca ratiunea judeca ca faptul intamplat merita indignarea la cei care pazesc oranduiala lor fireasca.
Despre facultatea de imaginatie
Facultatea de imaginatie este o putere a sufletului irational. Ea lucreaza prin organele simturilor si se numeste si perceptie. Imaginabil si perceptibil este ceea ce cade sub imaginatie si sub perceptie, dupa cum vederea este insasi puterea optica, iar vizibil ceea ce cade sub vedere, spre exemplu: o piatra sau altceva din acestea. Imaginatia este un afect al sufletului irational, produs de un lucru ce cade sub imaginatie. Halucinatia este un afect zadarnic al sufletului irational, care nu are ca pricina nici un lucru ce cade sub imaginatie. Organul puterii de imaginatie este cavitatea anterioara a creierului.
Despre simtire
Simtirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaste lucrurile materiale. Simturile sunt organele adica membrele prin care simtim. Sensibile sunt obiectele care cad sub simtire. Sunt cinci simtiri si de asemenea cinci simturi.
Prima simtire este vazul. Simturile si organele vederii sunt nervii din creier si ochii, in primul loc vederea percepe culoarea. Dar odata cu culoarea percepe corpul colorat, marimea lui, forma, locul unde este, distanta de cele din jur, numarul, miscarea si starea, daca este aspru, moale, neted si neneted, ascutit, slab, constitutia sa, daca este de apa sau de pamant, adica lichid sau uscat.
Al doilea simt este auzul, care percepe glasurile si sunetele. Distinge subtirimea, grosimea, dulceata si taria lor. Organele sunt nervii cei moi ai creierului si constructia urechilor. Numai omul si maimuta nu misca urechile.
Al treilea simt este mirosul. Acesta se face prin nari, care trimit mirosurile in creier si merg pana la marginile cavitatii anterioare ale creierului. Facultatea mirosului percepe mirosurile. Cea mai generala deosebire a mirosurilor este mirosul placut si neplacut si o medie a acestora cand nu sunt nici placute nici neplacute. Avem miros placut cand cele umede din corpuri se coc bine. Cand se coc pe jumatate avem o dispozitie mijlocie. Si avem miros neplacut cand se coc mai putin sau deloc.
Al patrulea simt este gustul. El percepe sau simte sucurile. Organele lui sunt limba si mai mult virful ei si partea de deasupra a gurii, pe care unii o numesc cerul gurii, in acestea sunt raspanditi nervii care vin din creier. Ei anunta partii conducatoare a sufletului perceptia care s-a facut, adica simtirea. Iar asa-numitele calitati gustative ale sucurilor sunt acestea: dulceata, iutimea, acrimea, otetirea, aciditatea, amaraciunea, saratura, grasimea, vascozitatea. Caci gustul este facultatea care le distinge pe acestea.
Apa, insa, este fara de gust in raport cu aceste calitati, caci ea nu are nici una din ele. Iar otetirea este cresterea si inmultirea aciditatii. Al cincilea simt este pipaitul. Acesta este comun tuturor vietuitoarelor. El rezulta prin nervii care sunt trimisi de creier in tot corpul. Pentru aceea tot corpul, dar si celelalte organe ale simturilor au simtul tactil. Cad sub simtul tactil caldura si frigul, moalele, tarele, vascosul, uscatul (Uscatul, adaugat dupa editia de la Verona, 1531, f. 47r. ), faramiciosul, greul si usorul. Caci acestea se cunosc numai prin pipait. Sunt comune tactului si vazului: asprul, netedul, uscatul, lichidul, grosul, subtirele, susul, josul, locul si marimea, cand va fi de asa fel incat sa se poata percepe cu atingerea simtului tactil, desul si rarul sau raritul, rotundul, daca este mic, si alte forme. De asemenea, simtul tactil percepe cu ajutorul memoriei si al gandirii corpul care este aproape. Tot astfel simtul tactil percepe numarul pana la doi sau trei si pe cele mici ale acestora, care sunt usoare de perceput. Pe acestea le percepe mai degraba vederea decat tactul.
Trebuie sa se stie ca ziditorul a construit duble pe fiecare din organele simturilor, pentru ca atunci cand se vatama unul sa indeplineasca celalalt functia sa. Caci a facut doi ochi, doua urechi, doua nari ale nasului si doua limbi, care sunt despartite la unele vietuitoare, ca la serpi, iar la altele unite, ca la oameni. Cu simtul tactului a inzestrat tot corpul afara de oase, nervi, unghii, coarne, par, incheieturi si alte citeva asemenea.
Trebuie sa se stie ca vazul vede in linie dreapta; mirosul si auzul nu numai in linie dreapta, ci in orice directie; iar tactul si gustul nu percep nici in linie dreapta, nici in alta directie, ci numai atunci cand se apropie de obiectele sensibile lor.
Despre puterea de cugetare
Puterii de cugetare ii apartin judecatile, asentimentele, impulsurile spre actiune, aversiunile si evitarile actiunii, in chip special ii apartin intelegerea celor spirituale, virtutile, stiintele, principiile artelor, puterea de deliberare si puterea de alegere. Puterea de cugetare este de asemenea aceea care ne prevesteste viitorul cu ajutorul visurilor. Pitagorienii, imitand pe evrei, spun ca aceasta este singura prezicere adevarata. Organul puterii de cugetare este cavitatea medie a creierului si sufletul animal care este in el.
Despre puterea de memorie
Puterea de memorie este cauza si sediul memoriei si al aducerii aminte. Memoria este o reprezentare ramasa in urma unei perceptii si a unei gandiri care a avut loc in mod activ, sau, cu alte cuvinte, memoria este pastrarea perceptiei si a gandirii. Sufletul sesizeaza sau percepe cele sensibile prin organele simturilor, in chipul acesta avem opinia. Pe cele spirituale le percepe cu mintea si avem gandirea. Dar cand pastreaza icoanele acelora despre care si-a format o opinie sau despre care a gandit, capata numele de memorie. Trebuie sa se stie ca intelegearea celor spirituale nu o avem decat prin invatare sau prin gandire naturala si nu prin perceptie. Pe cele sensibile ni le amintim de la sine. Pe cele spirituale, insa, ni le amintim daca le-am invatat; dar despre fiinta lor nu avem nici o amintire.
Reamintirea se numeste redobandirea cunostintelor adunate in memorie, cunostinte care s-au pierdut prin uitare. Uitarea este pierderea cunostintelor adunate in memorie. Puterea de imaginatie percepe prin simturi pe cele materiale si le transmite puterii cugetatoare sau celei rationale, caci amandoua sunt identice. Aceasta, dupa ce le primeste si le judeca, le transmite memoriei. Organul memoriei este cavitatea posterioar a a creierului, numit si creierul mic si sufletul animal din el.
Despre cuvantul mintal si cuvantul rostit
Partea rationala a sufletului se imparte iarasi in cuvantul mintal si cuvantul rostit. Cuvantul mintal este o miscare a sufletului, care are loc in gandire fara de nici o exprimare. Pentru aceea de multe ori, chiar cand tacem, desfasuram in noi insine o intreaga vorbire si discutam cand visam. Potrivit acestei calitati mai ales, noi toti suntem rationali. Caci si cei care sunt muti din nastere sau au pierdut vocea din cauza unei boli sau a unei patimi, nu sunt mai putin rationali. Cuvantul rostit activeaza in voce si in discutii, este adica cuvantul care se rosteste cu limba si cu gura; pentru aceea se si numeste cuvant rostit. El este vestitorul gandirii. Potrivit acestei calitati ne numim cuvantatori.
Despre patima si activitate
Cuvantul patima este omonim. Se numeste patima, patima trupeasca, spre exemplu: bolile si ranile. Se numeste iarasi patima, patima sufleteasca, spre exemplu: pofta si mania. indeobste si in general, patima animala este aceea careia ii urmeaza placere sau durere. Durerea urmeaza patimii, dar nu insasi patima este durere, caci cele nesimtitoare desi patimesc, totusi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identica cu durerea, ci durerea este simtirea patimii. De aceea patima, ca sa cada sub simturi, trebuie sa fie considerabila, adica mare.
Definitia patimilor sufletesti este aceasta: patima sufleteasca este o miscare sensibila a puterii apetitive, provocata de reprezentarea unui bine sau rau. Sau altfel: patima sufleteasca este o miscare irationala a sufletului, provocata de ideea de bine sau de rau. Ideea de bine provoaca pofta; ideea de rau provoaca mania. Dar patima generala adica comuna se defineste astfel: patima este o miscare care se petrece in cineva, provocata de altcineva.
Activitatea este o miscare eficace. Iar eficace este ceea ce se misca prin sine. Astfel mania este o activitate a partii irascibile a sufletului si un afect al celor doua parti ale sufletului si inca al intregului corp, cand este dus de manie cu forta spre fapte. Miscarea s-a facut in cineva, provocata de altcineva si tocmai aceasta se numeste patima.
Si in alt chip activitatea se numeste patima. Activitatea este o miscare in conformitate cu firea, iar patima o miscare contra firii. Potrivit acestei definitii activitatea se numeste patima cand nu se misca potrivit firii, fie ca este provocata prin ea insasi, fie ca este provocata prin altul. Miscarea pulsului inimii, pentru ca este o miscare naturala, este o activitate; palpitatia insa, fiindca este fara masura si nu este naturala, este patima si nu activitate.
Nu se numeste patima orice miscare a partii pasionabile a sufletului, ci numai miscarile cele mai puternice si care ajung la simtire. Cele mici si cele imperceptibile nu sunt niciodata patimi. Caci trebuie ca patima sa aiba o intensitate considerabila. Pentru aceea definitiei patimii i se mai adauga: miscare perceputa de simtire, deoarece miscarile mici, care scapa simtirii, nu produc patima.
Trebuie sa se stie ca sufletul nostru are doua feluri de puteri: puteri de cunoastere si puteri vitale. Puterile de cunoastere sunt urmatoarele: mintea (nous), judecata pura (dianoia), opinia (doxa), imaginatia, perceptia. Puterile vitale, adica cele care privesc partea apetitiva a sufletului sunt: vointa si alegerea. Dar pentru ca sa fie mai clare cele ce spunem, vom vorbi mai pe larg despre acestea. Si in primul rand sa vorbim despre puterile de cunoastere.
Despre imaginatie si perceptie s-a vorbit indeajuns in cele de mai sus. Prin perceptie se naste in suflet afectul, care se numeste imaginatie. Din imaginatie se naste opinia. Judecata pura apoi, dupa ce examineaza parerea, daca este adevarata sau falsa, judeca ceea ce este adevarat. Pentru aceea si cuvantul judecata pura deriva de la a judeca si de la a examina pentru a decide. Iar ceea ce s-a judecat si s-a hotarat ca adevarat se numeste cunoastere.
Sau in alt chip: trebuie sa se stie ca prima miscare a mintii se numeste gandire simpla. Gandirea simpla raportata la ceva se numeste gand. Daca gandul persista si fixeaza sufletul asupra ceea ce s-a gandit se numeste reflexie. Daca reflexia ramane in ceea ce s-a gandit si se verifica si se examineaza pe sine insasi ( Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 48r.) se numeste intelegere. Daca intelegerea se mareste, da nastere la rationament, care se numeste si cuvant mintal. Pe acesta definindu-l, unii spun ca este miscarea cea mai completa a sufletului, care are loc fara vreo exprimare in puterea de rationare a sufletului. Ei spun ca din ea rezulta cuvantul rostit care se graieste cu ajutorul limbii. Asadar, dupa ce am vorbit despre puterile de cunoastere, sa vorbim despre puterile vitale sau apetitive.
Trebuie sa se stie ca in suflet a fost sadita o putere care doreste ceea ce este conform naturii si care tine pe toate cele care sunt in chip substantial legate de fire. Aceasta putere se numeste voire. Fiinta doreste sa existe, sa traiasca si sa se miste spiritual si senzual, ravnind dupa propria sa existenta naturala si deplina. Pentru aceasta unii definesc aceasta vointa naturala qelhma astfel: Vointa naturala este o dorinta rationala si vitala, care depinde numai de cele naturale. Pentru aceea voirea este insasi dorinta naturala, vitala si rationala a tuturor celor ce constituie natura; ea este o putere simpla. Dorinta fiintelor nerationale; pentru ca nu este rationala nu se numeste voire.
Iar vointa este un anumit fel de voire naturala, adica o dorinta naturala si rationala a unui lucru. Caci puterea de a dori in mod rational se afla in sufletul oamenilor. Asadar, cand dorinta rationala se misca in chip natural catre un lucru, se numeste vointa. Caci vointa este o dorinta si un elan rational catre un lucru. Se zice vointa atat despre cele ce sunt in puterea noastra cat si despre cele ce nu sunt in puterea noastra, adica atat despre cele posibile, cat si despre cele imposibile. Caci de multe ori dorim sa fim desfranati sau sa pazim curatenia sufleteasca sau sa dormim sau altceva asemenea; acestea sunt in puterea noastra si posibile. Voim insa sa fim imparati si aceasta nu este in puterea noastra. Voim probabil sa nu murim niciodata; aceasta, insa, este din cele imposibile.
Vointa tinteste scopul si nu mijloacele care duc la scop. Scop este lucrul voit, spre exemplu: a imparati, a fi sanatos. Mijlocul care duce la scop este acela asupra caruia se poate delibera, adica modul prin care noi trebuie sa fim sanatosi sau sa ajungem imparati. Dupa vointa vine cercetarea si gandirea. Si dupa acestea, daca lucrul este in puterea noastra, urmeaza sfatul , adica deliberarea. Deliberarea este o dorinta examinatoare a acelora care sunt in puterea noastra de a le savarsi. Caci deliberam daca trebuie sa ne apucam de un lucru sau nu. Apoi judecam ceea ce este mai bine; aceasta operatie se numeste judecata. Apoi suntem dispusi si iubim ceea ce a fost judecat pe temeiul deliberarii; aceasta operatie se numeste opinie.
Caci daca judecam, dar nu suntem dispusi spre ceea ce a fost judecat, adica nu-l iubim, atunci nu se numeste opinie. Apoi dupa dispozitie urmeaza preferinta, adica alegerea. Preferinta este a lua si a alege din doua lucruri, care stau in fata, pe unul inaintea celuilalt. Apoi ne pornim spre fapta: aceasta se numeste impuls. Apoi se intrebuinteaza si se numeste intrebuintare. Dupa intrebuintare dorinta inceteaza.
La fiintele irationale, cand se naste dorinta spre ceva, urmeaza indata si impulsul catre fapta. Dorinta celor fara de ratiune este irationala si ele se conduc de dorinta naturala. Pentru aceasta dorinta celor irationale nu se numeste nici voire, nici vointa, caci voirea este o dorinta naturala, rationala si libera. La oameni, insa, care sunt fiinte rationale, dorinta naturala este condusa mai mult decat conduce. Caci omul se misca in chip liber si cu ratiune, pentru ca in el sunt unite puterile de cunoastere si puterile vitale. Eldoreste in chip liber, voieste in chip liber, examineaza si gandeste in chip liber, delibereaza in chip liber, judeca in chip liber, se dispune in chip liber, alege in chip liber, se misca in chip liber, lucreaza in chip liber cele naturale.
Trebuie sa se stie ca noi cu privire la Dumnezeu vorbim despre vointa, dar nu vorbim despre preferinta in sensul propriu al cuvantului, caci Dumnezeu nu delibereaza. A delibera inseamna a nu avea cunostinta de ceva. Nimeni nu delibereaza despre ceea ce este cunoscut. Iar daca deliberarea este o consecinta a nestiintei, negresit ca si preferinta. Dumnezeu, deci, pentru ca cunoaste toate intr-un chip simplu, nu delibereaza.
Nici cu privire la sufletul Domnului nu vorbim despre deliberare si preferinta, caci nu era nestiutor. Chiar daca firea sa omeneasca nu cunostea pe cele viitoare, totusi, pentru ca a fost unita dupa ipostasa cu Dumnezeu Cuvantul, avea cunostinta tuturor lucrurilor, nu prin har, ci, dupa cum s-a spus, potrivit unirii ipostatice, deoarece acelasi a fost si Dumnezeu si om. Pentru aceea sufletul Domnului nici n-a avut o vointa gnomica, ci Sfantul Lui suflet a avut o vointa naturala, simpla, la fel cu aceea care se vede in toate persoanele omenesti. Nu a avut opinie, adica vointa gnomica potrivnica vointei Lui dumnezeiesti, nici alta vointa decat vointa Lui dumnezeiasca. Caci opinia se deosebeste in acelasi timp cu persoanele, cu exceptia Dumnezeirii, sfinte, simple, necompuse si nedespartite, in Dumnezeire, pentru ca ipostasele nu se despart, nici nu se departeaza in nici un chip, nici vointa gnomica nu se desparte. De asemenea, pentru ca in Dumnezeire este o singura fire, este o singura vointa naturala. Dar pentru ca si ipostasele sunt nedespartite, exista o singura vointa gnomica si o singura miscare a celor trei ipostase. Cu privire la oameni, insa, pentru ca este o singura fire, este si o singura vointa naturala.
Dar pentru ca ipostasele sunt despartite si sunt departate unele de altele in spatiu, in timp si in dispozitia fata de lucruri si fata de multe altele, pentru aceea si vointele si opiniile sunt deosebite. Acum, cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca naturile Lui sunt deosebite, sunt deosebite si vointele naturale ale Dumnezeirii Lui si ale omenirii Lui, adica puterile volitionale. Dar pentru ca este o singura ipostasa si unul singur care voieste, unul este si lucrul voit, adica vointa gnomica, anume vointa Lui omeneasca urmeaza vointei Lui dumnezeiesti, si voieste pe acelea pe care vointa Luidumnezeiasca a voit ca ea sa le voiasca.
Trebuie sa se stie ca altceva este voirea si altceva este vointa si altceva este lucrul voit si altceva cel inzestrat cu facultatea de a voi si altceva cel care voieste. Voirea este puterea simpla de a voi. Vointa este voirea indreptata spre un lucru. Lucrul voit, lucrul supus voirii, adic a ceea ce voim, spre exemplu: dorinta se misca spre mancare. Simpla dorinta este o voire rationala. Cel inzestrat cu puterea de a voi este cel care are facultatea de a voi, spre exemplu: omul. Cel care voieste, este acela care face uz de voire.
Trebuie sa se stie ca vointa arata cand voirea adica puterea de a voi si se numeste vointa naturala, cand lucru voit si se numeste vointa gnomica.
Despre activitate
Trebuie sa se stie ca toate facultatile amintite mai sus, cele de cunoastere, cele vitale, cele naturale si cele tehnice se numesc activitati. Activitatea este puterea si miscarea naturala a fiecarei fiinte. Si iarasi: activitatea naturala este miscarea innascuta a fiecarei fiinte. Pentru aceea este clar ca existentele care au aceeasi fiinta au si aceeasi activitate, iar acelea care au naturi deosebite au si activitatile deosebite. Caci este cu neputinta ca fiinta sa fie lipsita de o activitate naturala. Activitatea naturala este iarasi puterea care aduce la expresie orice fiinta. Si iarasi: Activitatea naturala este prima putere vesnic mobila a sufletului ganditor, adica ratiunea ei vesnic mobila, care izvoraste continuu in chip natural din ea. Si iarasi: Activitatea naturala este puterea si miscarea fiecarei fiinte, de care este lipsita numai neexistenta.
Se numesc activitati si faptele, spre exemplu: a vorbi, a merge, a manca, a bea si cele asemenea. Dar si afectele cele naturale se numesc de multe ori activitati, spre exemplu: foamea, setea si altele asemenea. Se numeste iarasi activitate si indeplinirea puterii.
In doua moduri se zice ca ceva este in putere si in act. Spunem ca sugarul este filolog in putere, caci are facultatea de a invata si de a deveni filolog. Spunem iarasi ca filologul este filolog si in putere si in act; in act, ca are cunostinta gramaticii; in putere, ca poate sa interpreteze, dar nu interpreteaza. Spunem iarasi ca este filolog in act, cand activeaza, adica cand interpreteaza.
Trebuie sa se stie ca al doilea mod este comun si celui in putere si celui in act. In al doilea loc celui in putere si in primul loc celui in act. Prima, singura si adevarata activitate a firii este vointa voluntara sau rationala si libera, care constituie firea noastra omeneasca. Cei care lipsesc pe Domnul de aceasta fire nu stiu pe ce se intemeiaza cand spun ca El este Dumnezeu intrupat. Activitatea este o miscare eficace a firii. Iar eficace se numeste ceea ce se misca de la sine.
Despre fapte voluntare si involuntare
Pentru ca actul voluntar este intr-o actiune si actul socotit involuntar intr-o actiune, multi aseaza actul cu adevarat involuntar nu numai in afect, dar si in actiune. Pentru aceea trebuie sa se stie ca actiunea este o activitate rationala. Actiunilor le urmeaza lauda sau blamul. Unele din ele se savarsesc cu placere, altele cu durere. Unele din ele sunt dorite de cel care savarseste, altele evitate.
Dintre cele dorite, unele sunt dorite totdeauna, altele numai catva timp. Tot asa si cu cele evitate. Si iarasi, unele dintre actiuni dau nastere la mila si se invrednicesc de iertare si altele sunt urate si pedepsite. Actului voluntar ii urmeaza negresit lauda sau blamul si se savarseste cu placere; actiunile sunt dorite de cei care le savarsesc fie totdeauna, fie atunci cand se savarsesc. Actul involuntar se invredniceste de iertare sau de mila, se face cu durere; actele involuntare nu sunt dorite si nici actul nu se indeplineste de la sine, chiar daca este silit.
Actul involuntar se savarseste sau prin forta sau prin nestiinta. Prin forta, cand principiul determinator sau cauza este in afara, adica cand suntem siliti de altcineva, fara sa fim complet convinsi, fara sa contribuim din propriul nostru impuls, fara sa colaboram deplin la fapta si fara sa facem prin noi insine lucrul la care suntem siliti. Aceasta definind-o spunem: act involuntar este acela al carui principiu este extern, la care cel silit nu contribuie prin propriul sau impuls. Principiu numim cauza eficienta. Act involuntar savarsit prin nestiinta este atunci cand nu suntem noi cauza nestiintei, ci se intampla astfel. Spre exemplu: daca cineva fiind beat ucide, a omorat din nestiinta, dar nu involuntar, caci el a provocat cauza nestiintei, adica betia. Dar daca cineva tragand cu arcul in locul obisnuit, a omorat pe tatal sau, care trecea pe acolo, se zice ca a facutaceasta din nestiinta si involuntar.
Asadar, actul involuntar este de doua feluri: prin forta si prin nestiinta. Actul voluntar, insa, este contrar amandurora; caci actul voluntar nu se savarseste nici prin forta, nici prin nestiinta. Prin urmare, actul voluntar este acela al carui principiu, adica cauza, este in insusi acela care stie toate detaliile prin care si in care este actiunea. “Detalii” sunt acelea pe care retorii le numesc circumstante. Spre exemplu: cine, adica savarsitorul; pe cine, adica cel care a suferit actiunea; ce, adica ceea ce s-a savarsit, spre exemplu: a omorat; cu ce, adica cu ce instrument; unde, adica locul; cand, adica in ce timp; cum, adica modul actiunii; pentru ce, adica pentru care pricina.
Trebuie sa se stie ca sunt unele acte medii intre cele voluntare si cele involuntare. Acestea, desi sunt neplacute si dureroase, totusi le acceptam, in locul unui rau mai mare. Spre exemplu: aruncam din cauza naufragiului cele ce sunt in corabie.
Trebuie sa se stie ca copiii si fiintele irationale actioneaza voluntar, totusi nu si prin alegere. De asemenea, toate cate le facem din cauza maniei fara ca sa deliberam inainte, le facem voluntar, totusi nu si prin alegere. Spre exemplu: ne vine prietenul pe neasteptate; venirea lui este pentru noi voluntara, dar nu si prin alegerea noastra. Sau: s-a intamplat sa dam pe negandite peste o comoara; am dat peste dansa in chip voluntar, dar nu si prin alegere. Toate acestea sunt acte voluntare, pentru ca ne bucuram de ele, dar nu sunt si prin alegere, deoarece nu sunt savarsite prin deliberare. Si negresit, dupa cum s-a spus, deliberarea precedeaza alegerea.
Despre cele ce sunt in puterea noastra, adica despre liberul arbitru
Discutia asupra liberului arbitru, adica asupra celor ce sunt in puterea noastra, pune mai intai problema daca este ceva in puterea noastra. Aceasta pentru motivul ca multi se opun acestei afirmatii. In al doilea loc pune problema: care sunt cele in puterea noastra si asupra carora avem stapanire.
In al treilea loc pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu creandu-ne ne-a facut liberi. Revenind asadar la prima problema, sa demonstram mai intai ca suntin puterea noastra unele acte chiar din acelea recunoscute de ei ca nu sunt in puterea noastra. Si sa spunem in modul urmator. Ei sustin ca pricina tuturor celor care se intampla este sau Dumnezeu, sau necesitatea, sau soarta, sau natura, sau norocul, sau intamplarea. Opera lui Dumnezeu este fiinta si pronia; opera necesitatii este miscarea celor care sunt totdeauna la fel; opera soartei este ceea ce se indeplineste prin ea cu necesitate, caci si soarta este opera necesitatii; opera naturii este nasterea, cresterea, distrugerea, vegetalele si animalele; opera norocului, cele rare si neasteptate. Caci ei definesc si norocul ca o coincidenta si un concurs a doua cauze, care isi au inceputul in alegere, dar care au un alt rezultat decat cel natural. Spre exemplu: cineva sapand o goapa, gaseste o comoara. Nici cel care a pus comoara nu a pus-o astfel incat altul sa o gaseasca, nici cel care a gasit-o n-a sapat astfel incat sa gaseasca comoara; ci unul ca sa o dezgroape cand va voi, iar celalalt ca sa sape groapa. Dar s-a intamplat altceva decat ceea ce intentionau amandoi. Opera intamplarii sunt cele ce se intampla celor neinsufletite si irationale in chip nefiresc si atehnic. Astfel spun ei.
In care din acestea deci sa clasam actiunile omenesti, daca omul nu este cauza si principiul actiunii? Caci nu este cu cale sa atribuim lui Dumnezeu actiunile rusinoase uneori si nedrepte; nici necesitatii, caci ele nu sunt intotdeauna la fel; nici soartei, caci ei spun ca cele ale soartei fac parte din cele necesare si nu din cele posibile; nici naturii, caci operele naturii sunt vietuitoarele si vegetalele; nici norocului, caci actiunileoamenilor nu sunt rare si neasteptate; nici intamplarii, caci ei sustin ca cele produse de intamplare apartin celor neinsufletite sau irationale. Ramane deci ca insusi omul, care actioneaza si lucreaza, sa fie principiul faptelor sale si sa aiba liberul arbitru. Mai mult. Daca omul cu nici un chip nu este principiul actiunii sale, este zadarnic sa aiba facultatea de a delibera. Caci la ce ii va folosi deliberarea, daca nu este deloc stapanul actiunii sale ?
Orice deliberare se face in vederea actiunii. Iar a declara ca este de prisos partea cea mai frumoasa si cea mai de pret din om, ar fi una din cele mai mari absurditati. Prin urmare, daca delibereaza, delibereaza in vederea actiunii, caci orice deliberare este in vederea actiunii si din pricina actiunii.
Despre cele ce se intampla
Despre cele ce se intampla unele sunt in puterea noastra, altele nu sunt in puterea noastra. In puterea noastra sunt acelea pe care suntem liberi sa le facem si sa nu le facem, adica toate acelea pe care le facem voluntar.
Caci nu s-ar zice ca actionam voluntar, daca fapta nu ar fi in puterea noastra. Si intr-un cuvant sunt in puterea noastra acelea carora le urmeaza blamul sau lauda si peste care este indemn si lege. In sens propriu sunt in puterea noastra toate cele sufletesti si asupra carora deliberam. Iar deliberarea este pentru cele deopotriva posibile. Iar deopotriva posibil este lucrul pe care il facem si contrariul lui. Alegerea acestuia o face mintea noastra. Ea este principiul actiunii. Prin urmare sunt in puterea noastra celedeopotriva posibile, ca a te misca si a nu te misca, a porni si a nu porni, a dori cele ce nu sunt necesare si a nu le dori, a minti si a nu minti, a da si a nu da, a te bucura de ceea ce se cuvine si de asemenea a nu te bucura de ceea ce nu se cuvine si cate sunt de felul acestora, care sunt faptele virtutii si ale viciului. Fata de acestea suntem liberi. Dintre cele deopotriva posibile fac parte si artele. Este in puterea noastra de a invata-o pe aceea pe care am voi-o si de a nu o invata. Trebuie sa se stie ca alegerea a ceea ce este de facut este in puterea noastra. De multe ori insa, fapta este impiedicata, potrivit unui mod oarecare al proniei dumnezeiesti.
Pentru care motiv am fost facuti cu vointa libera?
Prin urmare noi spunem ca liberul arbitru insoteste in chip nemijlocit ratiunea si ca prefacerea si schimbarea este innascuta in cele ce se nasc. (Tot ceea ce este nascut este schimbator, deoarece este necesar sa fie schimbatoare acelea a caror nastere a inceput prin schimbare. Iar schimbarea este a fi adus de la neexistenta la existenta si a deveni altceva din o materie data.) Cele neinsufletite si cele irationale se schimba prinmodificarile corporale pomenite mai sus; cele rationale, prin alegere.
Facultatea de a rationa are o parte teoretica si alta practica. Partea teoretica intelege existentele asa cum sunt. Partea practica delibereaza si hotaraste masura dreapta a lucrurilor care se savarsesc. Partea teoretica se numeste ratiune pura, iar cea practica, ratiune practica. Si iarasi, partea teoretica se numeste intelepciune, iar cea practica prudenta. Tot cel care delibereaza, delibereaza pentru ca are in stapanirea sa alegerea celor care trebuiesc facute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare si, alegandu-l, sa-l faca. Iar daca este asa, urmeaza ca liberul arbitru subzista cu necesitate ratiunii. Astfel, sau nu va fi omul rational sau, daca este rational, va fi stapanul faptelor si inzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele irationale nu au liberul arbitru, caci ele sunt conduse de natura mai mult decat o conduc.
Pentru acest motiv nici nu se opun dorintei naturale, ci, indata ce doresc ceva, se misca spre fapta. Omul insa, fiind rational, conduce mai mult firea decat este condus de ea. Pentru aceea cand doreste, daca ar voi, are putere sa-si infraneze dorinta sau sa-i urmeze. Din pricina acestor consideratii, cele irationale nu sunt nici laudate, niciblamate; omul, insa, este si laudat si blamat. Trebuie sa se stie ca ingerii, fiind fiinte rationale, sunt inzestrati cu liberul arbitru. Si pentru ca sunt creati sunt si schimbatori. Acest lucru l-a aratat diavolul. El a fost creat bun de creator, dar, in virtutea liberuluiarbitru, el si cu puterile care au apostaziat impreuna cu el, adica demonii, a ajuns descoperitorul rautatii, in timp ce celelalte cete ale ingerilor au persistat in bine.
Despre cele ce ne sunt in puterea noastra
Dintre cele ce nu sunt in puterea noastra unele au principiile sau cauzele in cele ce sunt in puterea noastra, adica rasplata faptelor noastre in veacul de acum si in cel ce va sa fie, iar toate celelalte depind de sfatul dumnezeiesc. Facerea tuturor lucrurilor isi are originea in Dumnezeu; distrugerea, insa, a fost introdusa din pricina rautatii noastre spre pedeapsa si folos. “Dumnezeu nu a facut moartea si nici nu se bucura de pierderea celor vii” (Intelepciunea lui Solomon I, 13.). Moartea a fost introdusa mai degraba prin om, adica prin calcarea lui Adam (Romani V, 12.); la fel si cu celelalte pedepse. Toate celelalte, insa, trebuie atribuite lui Dumnezeu. Facerea noastra o datoram puterii Lui creatoare; mentinerea noastra, puterii Lui de conservare; conducerea si mantuirea, puterii Lui proneitoare; desfatarea vesnica de cele bune, bunatatii Lui fata de aceia care pazesc starea naturala in care am fost creati. Dar pentru ca unii tagaduiesc pronia, sa spunem putine cuvinte despre pronie.
Despre pronie
Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existente. Si iarasi: Pronia este vointa lui Dumnezeu, in virtutea careia toate existentele primesc conducerea potrivita. Dar daca pronia este vointa lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei ratiuni, toate cate se fac prin pronie sa fie facute in chipul cel mai bun si cel mai vrednic de Dumnezeu, in asa fel incat nu poate sa se faca ceva mai bun. Este necesar ca acelasi sa fie si creator al existentelor si proniator. Caci nu este nici potrivit, nici logic, ca altul sa fie creatorul existentelor si altul proniatorul. Daca ar fi asa ar urma negresit ca amandoi sa fie imperfecti: unul in a crea, altul in a purta de grija. Prin urmare Dumnezeu este si creator si proniator. Iar puterea Lui creatoare, conservatoare si proniatoare este vointa Lui cea buna: “Toate cate a voit, Domnul a voit in cer si pe pamant” (Psalmi CXXXIV, 9-10.). Vointei Lui nu i s-a impotrivit nimeni (Romani IX, 19.). A voit sa faca pe toate si s-au facut; vrea ca lumea sa se mentina si se mentine si se fac toate cate vrea.
Iar ca Dumnezeu poarta de grija si ca poarta bine de grija, oricine o va putea vedea in chipul cel mai drept din urmatoarea argumentare. Singur Dumnezeu este prin fire bun si intelept. Asadar pentru ca este bun, poarta de grija, caci cel care nu poarta de grija nu este bun. Caci si oamenii si cele nerationale in chip firesc poarta de grija de odraslele lor; iar cel care nu poarta de grija este hulit. Apoi, pentru ca Dumnezeu este intelept, poarta de grija de existente in chipul cel mai bun. Observand acestea, trebuie sa admiram toate operele proniei, pe toate sa le laudam, pe toate sa le primim fara de cercetare, chiar daca multora li se par nedrepte. Aceasta pentru motivul ca pronia lui Dumnezeu este incognoscibila si incomprehensibila, iar gandurile si faptele noastre si cele viitoare sunt cunoscute numai Lui. Cand spun “toate” in teleg pe cele care nu sunt in puterea noastra; caci cele care sunt in puterea noastra nu sunt de domeniul proniei, ci al liberului nostru arbitru.
Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bun avointa, altele prin ingaduinta. Prin bunavointa, acelea care fara discutie sunt bune; iar prin ingaduinta, in diferite moduri (Am completat lacuna din editia Migne PG, prin opera lui Nemesie, Despre natura omului, pe care Sf. Ioan Damaschin o foloseste, cf. Migne PG, XL, col. 182 A.), caci de multe ori ingaduie ca si dreptul sa cada in nenorociri spre a arata altora virtutea ascunsa in el, dupa cum este cazul lui Iov (Iov I, 12-22.). Alta data ingaduie ca sa se faca ceva absurd, ca prin fapta absurda in aparenta sa se savarseasca ceva mare si minunat, dupa cum este mantuirea oamenilor prin cruce (I Corinteni I, 18.), In alt chip, Dumnezeu ingaduie ca cel cuvios sa sufere cele rele, ca sa nu cada din constiinta lui cea dreapta, sau ca sa nu alunece in mandrie din pricina puterii si harului dat lui, cum a fost cazul cu Pavel (II Corinteni XII, 7.). Este parasit cineva pentru o bucata de vreme pentru indreptarea altuia, ca sa capete invatatura ceilalti care privesc la starea lui, dupa cum a fost cu Lazar si cu bogatul (Luca XVI, 19-31.). Caci in chip natural ne caim cand vedem pe unii ca sufera. Este parasit cineva pentru slava altuia sau pentru pacatele lui proprii sau ale parintilor, dupa cum a fost orbul din nastere (Ioan IX, 3.) spre slava Fiului omului. Iarasi se ingaduie ca cineva sa sufere spre ravna altuia pentru ca, prin faptul ca slava celui ce sufera se mareste, sa se faca activa suferinta in altii, in nadejdea slavei viitoare (I Petru V, 1.) si in dorinta bunurilor ce au sa fie (Evrei X, 1.), dupa cum este cazul cu mucenicii. Uneori se ingaduie sa cada cineva si in o fapta rusinoasa spre indreptarea unei alte patimi mai rele. Spre exemplu: daca cineva se lauda cu virtutile sau cu faptele lui, Dumnezeu ingaduie ca acesta sa cada in desfanare, pentru ca prin caderea sa, venind la constiinta propriei lui slabiciuni, sa se smereasca si, apropiindu-se, sa-si marturiseasca Domnului pacatele. Trebuie sa se stie ca alegerea celor care trebuiesc facute este in puterea noastra. Ducerea pana la capat a faptelor bune se indeplineste cu ajutorul lui Dumnezeu, care, potrivit prestiintei Sale, conlucreaza cu cei care aleg binele cu dreapta cunostinta. Ducerea pana la capat a faptelor rele, insa, se indeplineste prin parasirea lui Dumnezeu, care iarasi, potrivit prestiintei lui, ii paraseste in chip drept (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia din Verona, 1531, f. 57v.).
Sunt doua feluri de parasiri: este o parasire mantuitoare si instructiva si alta parasire complet deznadajduitoare. Cea mantuitoare si instructiva se face pentru indreptarea, mantuirea si slava celui care sufera, sau pentru ravna si pilda altora, sau pentru slava lui Dumnezeu. Parasirea completa, insa, este atunci cand omul, cu toate ca Dumnezeu a facut totul pentru mantuire, ramane insensibil, nevindecat, dar mai degraba nevindecabil, din pricina propriei lui hotarari. Atunci se da pierderii celei desavarsite, caIuda (Matei XXVI, 24-25.). Sa se milostiveasca Dumnezeu de noi si sa ne fereasca de asemenea parasire!
Trebuie sa se stie ca felurile proniei lui Dumnezeu sunt multe si nu putem sa le interpretam cu cuvantul si nici sa le intelegem cu mintea. Trebuie sa se stie ca toate intamplarile triste duc la mantuire pe cei care le primesc cu multumire si ele sunt negresit pricinuitoare de folos. Trebuie sa se stie ca Dumnezeu voieste antecedent ca toti sa se mantuiasca (I Timotei XI, 4.) si sa dobandeasca imparatia Lui. Caci nu ne-a plasmuit ca sa ne pedepseasca, ci ca sa participam la bunatatea Lui, pentru ca el este bun.
Dar vrea sa fie pedepsiti cei care pacatuiesc, pentru ca El este drept. Asadar, prima vointa se numeste antecedenta si bunavointa, caci el este cauza ei; cea de a doua se numeste vointa consecventa si parasire, caci isi are cauza in noi. Si aceasta din urma este dubla: una mantuitoare si instructiva spre mantuire, alta deznadajduitoare spre pedeapsa desavarsita, dupa cum am spus. Aceasta cu privire la acelea care nu sunt in puterea noastra.
Dintre cele care sunt in puterea noastra, pe cele bune le voieste antecedent si le binevoieste; pe cele rele, insa, si care in realitate sunt rele nu le vrea nici antecedent, nici consecvent, ci le lasa pe seama liberului arbitru. Caci nu este nici rational, nici virtute ceea ce se face cu forta. Dumnezeu poarta de grija intregii creatii si face bine prin intreaga creatie si ne instruieste de multe ori chiar prin demoni, cum a fost cazul lui Iov (Iov I, 12.) si cu porcii (Matei VIII, 30-32; Marcu V, 12-13; Luca VIII, 32-33.).
Despre prestiinta si predestinare
Trebuie sa se stie ca Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii prestiutoare a lui Dumnezeu. Predestineaza pe cele ce nu sunt in puterea noastra, potrivit prestiintei Lui. Caci de pe acum chiar, prin prestiinta Lui, a judecat mai dinainte totul, potrivit bunatatii si dreptatii Lui.
Trebuie sa se stie ca virtutea a fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este cu neputinta ca noi sa voim sau sa facem binele fara conlucrarea si ajutorul Lui. In puterea noastra este sau a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre aceasta, sau a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne cheama spre aceasta, fara sa ne sileasca. Caci viciul nu este nimic altceva decat indepartarea virtutii, dupa cum si intunericul este indepartarea luminii. Daca ramanem in starea naturala suntem in virtute; daca ne abatem de la starea naturala, adica de la virtute, si venim la cea contra naturii,ajungem in viciu.
Pocainta este intoarcerea, prin asceza si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturala si de la diavol la Dumnezeu. Creatorul a facut pe om ca barbat, dandu-i harul lui dumnezeiesc si prin aceasta l-a pus in comuniune cu El. Din aceasta cauza omul ca stapan a dat in chip profetic nume vietuitoarelor, caci ele i-au fost date ca roabe (Facerea II, 19-20.). Apoi, pentru ca este rational, ganditor si liber, potrivit chipului lui Dumnezeu, pe buna dreptate i s-a incredintat de creatorul si stapanul obstesc al tuturora conducerea celor pamantesti. Dar Dumnezeu, prin prestiinta sa, pentru ca stia ca omul va calca porunca si va fi supus stricaciunii, a facut din el femeia, ajutor lui, asemenea lui (Facerea II, 18, 21-23.). Femeia este ajutor pentru a mentine, dupa calcarea poruncii, prin nasterea de copii, neamul omenesc. Caci creatia primara se numeste facere si nu nastere. Creatia este facerea
primara savarsita de Dumnezeu; nasterea, insa, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinta a condamnarii la moarte, din cauza calcarii poruncii. Dumnezeu l-a pus pe Adam in paradis, care era atat spiritual cat si sensibil. In cel sensibil salasluia cu trupul pe pamant, dar cu sufletul traia impreuna cu ingerii, cultivand ganduri dumnezeiesti si hranindu-se cu ele.
Era gol din pricina simplitatii sale si a vietii lui naturale; se urca numai catre creator cu ajutorul fapturilor, bucurandu-se si veselindu-se de contemplarea Lui.
Pentru ca Dumnezeu a impodobit pe om in chip natural cu vointa libera, i-a dat porunca sa nu manance din pomul cunostintei (Facerea II, 17.). Dar despre pom am vorbit dupa puterea noastra destul in capitolul despre paradis (Capitolul XI, cartea II.). Dumnezeui-a dat aceasta porunca fagaduindu-i ca da ca va pazi vrednicia sufletului, dand victorie ratiunii, cunoscand pe creator si pazind porunca Lui, va participa fericirii vesnice, va trai in veci, ajungand mai presus de moarte.
Dar daca va supune sufletul corpului, daca va prefera placerile corpului, netinand seama de vrednicia lui, asemanandu-se animalelor neintelegatoare (Psalmi XLVIII, 13.), scuturand jugul creatorului si neglijand porunca Lui dumnezeiasca, va fi responsabil de moarte si va fi supus stricaciunii si ostenelii, ducand o viata nenorocita. Caci nu era folositor ca omul sa dobandeasca nemurirea fara sa fie inca ispitit si incercat, ca sa nu cada in mandria si condamnarea diavolului (I Timotei III, 6). Diavolul din pricina nemuririi sale, dupa caderea lui de bunavoie, s-a fixat in rau in chip neschimbat si fara posibilitate de pocainta. Dupa cum iarasi si ingerii, dupa alegerea de bunavoie a virtutii, s-au stabilit, prin har, in chip neschimbat in bine. Prin urmare, trebuia ca omul sa fie incercat mai intai, caci un barbat neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic. Si in incercare sa se desavarseasca prin pazirea poruncii, ca astfel sa primeasca nemurirea drept rasplata a virtutii. Caci omul, fiind la mijloc intre Dumnezeu si materie, prin pazirea poruncii, dupa ce se libera de legatura fireasca cu existentele, avea sa se fixeze in chip nestramutat in bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stari sufletesti speciale. Prin calcarea poruncii, insa, indreptandu-se mai mult spre materie si smulgandu-si spiritul sau de la cauza lui, adica de la Dumnezeu, si-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil in loc de impasibil, muritor in loc de nemuritor, are nevoie de legaturi trupesti si de nastere seminala, s-a lipit, prin dragostea de viata, de placeri, ca si cand ele ar fi elementele constitutive vietii, si uraste fara nici o teama pe cei care se sarguiesc sa-l lipseasca de ele, si a schimbat dragostea de Dumnezeu in dragosle fata de materie, iar mania contra adevaratului dusman al mantuirii a prefacut-o in manie fata de ceilalti oameni. Asadar, prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Caci diavolul invidios si urator de bine nu suferea, el, care a cazut din pricina mandriei, sa dobandim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeste pe nefericitul Adam cu nadejdea Dumnezeirii si dupa ce il urca la aceeasi inaltime a mandriei, il pogoara spre aceeasi prapastie a caderii.